Acum, dacă rohirrimii au crescut, într-o oarecare măsură, în felul nostru, în ceea ce priveşte meşteşugurile şi purtarea, şi noi am luat ceva de la ei, şi nu ne mai putem numi „Nobili”. Am devenit Oameni Mijlocii, ai Amurgului, dar cu amintirea altor lucruri. Căci, la fel ca rohirrimii, iubim acum războiul şi vitejia prin ele însele, atât ca lucrare în sine, cât şi ca ţel; şi, deşi încă zicem că un războinic ar trebui să fie mai degrabă dăruit şi învăţat, decât să se priceapă doar la meşteşugul armelor şi la cum să ucidă, totuşi îi preţuim pe luptători mai mult decât pe cei care ce se ocupă cu alte treburi. Căci de-asta e trebuinţă în zilele noastre. Aşa era şi fratele meu, Boromir, un om al faptelor strălucite, pentru care era socotit cel mai bun din Gondor. Şi-a fost, într-adevăr, foarte viteaz; de mult n-a mai avut Minas Tirith un moştenitor atât de truditor, atât de gata să sară la luptă şi nimeni nu putea să sufle mai puternic din Marele Corn ca el.
O clipă, Faramir oftă şi tăcu.
― Nu prea spuneţi multe în istoriile dumneavoastră despre elfi, domnule, rosti Sam, luându-şi brusc inima-n dinţi.
Observase că Faramir părea să vorbească despre elfi cu mare cuviinţă ceea ce, mai mult decât felul în care-i primise şi mâncarea şi vinul lui, îi câştigaseră lui Sam cel înţelept preţuirea şi încrederea.
― Aşa e, jupâne Sam cel înţelept, zise Faramir, căci nu mă pricep la învăţătura elfească. Dar iată că ai pus degetul pe un alt miez al schimbării noastre, care ne depărtează de Numenor şi ne apropie de Pământul de Mijloc. Căci, aşa cum poate ştii, o dată ce Mithrandir ţi-a fost tovarăş şi-ai stat de vorbă cu Elrond, edainii, strămoşii numenoreenilor, au luptat alături de elfi în primele războaie şi au fost răsplătiţi cu regatul din mijlocul Mării, nu departe de Ţara Elfilor. Dar pe Pământul de Mijloc, oamenii şi elfii s-au înstrăinat unii de alţii în zilele întunecimii prin ticluirile Duşmanului, şi, încet-încet, şi-a reluat fiecare seminţie calea ei. Oamenii se tem acum de elfi şi nu mai au încredere în ei, deşi ştiu puţine despre ei. Iar noi, cei din Gondor, ne asemuim cu seminţia din Rohan; pentru că, până şi ei, care sunt în vrăjmăşie cu Seniorul Întunecimii, se feresc de elfi şi vorbesc cu groază de Codrul de Aur. Cu toate acestea, sunt unii printre noi care au de-a face cu elfii când şi când; uneori, se duc în taină în Lorien, şi puţini se mai întorc de-acolo. Eu unul n-am fost. Căci mi se pare acum primejdios ca muritorii să năzuiască la cercetarea Străbunilor. Totuşi vă invidiez că aţi stat de vorbă cu Doamna cea Dalbă.
― Doamna din Lorien! Lady Galadriel! exclamă Sam. Dacă aţi vedea-o, domnule! O, dac-aţi vedea-o! Nu-s decât un hobbit şi acasă la mine-s grădinar, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun; iar mare meşter nu-s într-ale stihurilor, adică nu ştiu să le ticluiesc; mai zic şi eu câte unul hâtru, dar nu-i poezie de-adevăratelea, aşa că nu vă pot spune ce-am în inimă. Cântarea ar fi mai potrivită pentru ea. Ar trebui să-l auziţi pe Pas Mare, adică pe Aragorn, sau pe bătrânul domn Bilbo, cum cântă. Dar tare mi-ar plăcea şi mie să-i fac o cântare! Frumoasă e, domnule! O minunăţie! Uneori e ca un pom în floare, alteori ca o narcisă albă ― la fel de mititică şi de mlădie. Tare ca diamantul, blândă ca raza de lună. Caldă ca lumina soarelui, rece ca stelele îngheţate. Mândră şi trufaşă ca un munte de nea, şi veselă ca orice fetişcană, primăvara, cu margarete în cosiţe. Dar ce pot eu să zic nu-i decât o flecăreală.
― Atunci trebuie să fie cu adevărat minunată, zise Faramir. Primejdios de frumoasă.
― N-am de unde să ştiu de-i primejdios sau nu, spuse Sam. Mă uluieşte că oamenii duc cu ei primejdia în Lorien şi-apoi zic c-au găsit-o acolo, când ei înşişi au venit cu ea. Dar poate că-i ziceţi astfel pentru că e puternică prin ea însăşi. Te faci ţăndări, ca un vapor izbit de stânci, în faţa ei; sau te îneci ca un hobbit într-un râu. Dar nici stânca, nici râul nu-s de vină. Iar Boro…
Tăcu şi se înroşi ca racul.
― Ei? Iar Boromir şi ce-ai mai vrut să spui? îl întrebă Faramir. Zi-i, ce-ai mai vrut să spui? El e cel care-a adus primejdia cu sine?
― Da, domnule, şi vă cer iertare că zic una ca asta, cu toate că fratele domniei voastre a fost un bărbat ales. Dar aţi ghicit situaţia, încă de la-nceput. L-am urmărit şi l-am ascultat pe Boromir de când a plecat din Vâlceaua Despicată ― asta pentru că aveam grijă, ştiţi, de stăpânul meu, nu ca să-i fac fratelui domniei voastre vreun rău ― şi cred că el a văzut limpede în Lorien mai ales ceea ce voia să vadă; lucru pe care l-am bănuit din capu’ locului. De cum a văzut Inelul Duşmanului, l-a şi poftit.
― Sam! strigă Frodo îngrozit.
Se cufundase doar pentru o clipă în gânduri şi se trezise deodată; prea târziu însă.
― Îndurare! făcu Sam pălind, apoi făcându-se ca focul. Iar am luat-o razna! De câte ori caşti gura, îţi iese o păsărică din ea, îmi spunea mie Unchiaşul, şi-avea dreptate. Văleu! Vai de mine!
Se întoarse apoi şi îl privi pe Faramir în faţă, adunându-şi bruma de curaj pe care-o mai avea:
― Acu’, ascultaţi ce vă spun, domnule! Să nu vă luaţi de stăpânul meu, numa’ pentru că slujitorul lui nu-i decât un găgăuţă. Aţi vorbit tot timpul meşteşugit şi m-aţi făcut să-mi dau drumul, despre elfi şi alte alea. Dar meşteşugul se vede mai bine-n faptă, aşa că aveţi prilejul acum să vă arătaţi mărinimia.
― Aşa se pare, rosti Faramir agale şi foarte blând, surâzând ciudat. Deci, aceasta-i dezlegarea tuturor cimiliturilor! Inelul Suprem despre care se credea c-a pierit din lume. Şi Boromir a-ncercat să-l ia cu forţa? Iar voi aţi fugit atunci, ca să ajungeţi aici, la mine! Şi eu am acum în mână, în sălbăticia asta, doi piticuţi, o oştire de oameni gata să mă slujească, precum şi Inelul Inelelor. Ăsta da, noroc! Un mare prilej pentru Faramir, Căpitanul din Gondor, să-şi arate mărinimia! Ha, ha!
Se ridică în picioare înalt şi sever, cu ochii cenuşii şi scânteietori. Frodo şi Sam ţâşniră de pe scaune şi se lipiră cu spatele de zid, unul lângă altul, bâjbâind după mânerele spadelor. Se lăsă tăcerea. Toţi bărbaţii din peşteră încetară vorba şi se uitară uimiţi la ei. Dar Faramir se aşeză iar şi începu să râdă liniştit. Apoi fu iarăşi serios.
― Bietul Boromir! Prea a fost crunt încercat, zise el. Dac-aţi şti cu câtă tristeţe m-aţi copleşit voi, doi călători dintr-o ţară depărtată, care purtaţi năpasta noastră. Dar voi îi judecaţi pe oameni mai puţin decât îi judec eu pe piticuţi. Noi, cei din Gondor, vorbim pe şleau. Rareori ne fudulim, şi-atunci când o facem, mergem înainte până la jertfa cea mare, dacă e nevoie. Nici dacă-l găsesc în mijlocul drumului, n-am săpun mina pe el, aşa mi-am zis. Chiar de-aş fi unul dintre cei care poftesc lucrul acela, fără să fiu lămurit asupra Iui, tot m-aş ţine de vorba mea, ca de un jurământ. Numai că eu nu sunt dintre aceia. Sau, mai degrabă, am atâta scaun la cap să-mi dau seama că sunt unele primejdii de care omul trebuie să se ferească.