Aşezaţi-vă liniştiţi! Şi nu-ţi face griji, Sam cel Înţelept. Dacă ţi se pare că te-a luat gura pe dinainte, gândeşte-te că aşa a fost să fie. Inima ţi-e în aceeaşi măsură ageră şi credincioasă şi-a văzut mai bine decât ochii. Căci, oricât de ciudat ar părea, a fost bine că mi-ai mărturisit asta. S-ar putea să-i fie de folos chiar şi stăpânului tău, pe care-l iubeşti atât. Se va întoarce totul spre binele lui, dacă-mi va sta în putinţă. Aşa că fii liniştit. Dar nici măcar să nu mai rosteşti numele lucrului aceluia cu glas tare. Ajunge că l-ai spus o dată.
Hobbiţii se întoarseră la locurile lor şi se aşezară fără să scoată un cuvânt. Oamenii se puseră pe băut şi vorbit, socotind că Faramir făcuse o glumă oarecare cu micii lui oaspeţi şi-acum totul se terminase.
― Ei, Frodo, acum ne înţelegem şi noi, în sfârşit, unul pe celălalt, zise Faramir. Dacă ai luat lucrul acela asupra ta, împotriva voinţei tale, la cererea altora, atunci ai toată preţuirea mea. Şi mă minunez cum de l-ai putut ţine ascuns, fără să te foloseşti de el. Îmi dezvăluiţi o lume nouă; sunteţi nişte fiinţe cum n-am mai întâlnit. Toţi cei din seminţia voastră sunt aşa? În ţinutul vostru trebuie să fie numai pace şi mulţumire, iar grădinarii să fie ţinuţi la mare cinste.
― Nu merg nici la noi toate ca pe roate, zise Frodo. Dar unii grădinari sunt ţinuţi, într-adevăr, la mare cinste.
― Numai că făpturile de-acolo îşi pierd puterile chiar şi în grădinile lor, aşa cum se întâmplă cu toate cele de sub Soarele lumii acesteia. Iar voi sunteţi departe de casă şi osteniţi de-atâta drum. Ajunge pentru astă-seară. Dormiţi amândoi în pace, dacă vă e cu putinţă. Nu vă temeţi! Nu vreau nici să-l văd, nici să-l ating şi nici să ştiu mai multe (ştiu şi-aşa destule!), ca nu cumva să mă pască ispita şi să mă dovedesc mai prejos în această încercare decât Frodo, fiul lui Drogo. Duceţi-vă şi odihniţi-vă, dar mai întâi spuneţi-mi, de vreţi, unde doriţi să mergeţi şi ce-aveţi de făcut. Căci sunt nevoit să veghez, s-aştept şi să chibzuiesc. Timpul trece. Mâine dimineaţă trebuie s-o luăm fiecare pe drumul care ne e hărăzit.
Odată trecut primul fior de spaimă, Frodo se pomenise tremurând. Acum fu copleşit de o slăbiciune care se pogorî ca un nor asupra lui. Putea să se prefacă, dar nu se mai stăpâni
― Aveam de gând să găsesc un drum spre Mordor, spuse el pierit. Mergeam la Gorgoroth. Trebuie să ajungem la Muntele de Foc şi să aruncăm lucrul acela în Genunea Pieirii. Aşa a zis Gandalf. Nu cred însă că voi ajunge vreodată acolo.
Faramir îl privi o clipă lung, uluit şi grav. Apoi se repezi şi îl prinse să nu cadă, îl luă uşor pe braţe şi îl duse la pat. Îl aşeză acolo, apoi îl înveli bine. Frodo se cufundă pe dată într-un somn adânc. Puseră alături încă un pat pentru slujitorul lui. Sam şovăi niţel, apoi rosti, făcând o plecăciune foarte adâncă:
― Noapte bună, domnu’ Căpitan. Aţi folosit prilejul, stăpâne.
― Chiar aşa? făcu Faramir.
― Da, stăpâne, şi aţi arătat c-aveţi stofă, nu glumă. Faramir zâmbi.
― Eşti un slujitor îndrăzneţ, jupâne Sam cel Înţelept. Dar nu, lauda pentru cel care-o merită e mai presus de orice răsplată. Totuşi aici nu era nimic de preamărit. N-am avut nici o clipă dorinţa să fac altfel.
― Aaa, făcu Sam, păi aţi zis că stăpânul meu are un aer elfesc, ceea ce-i bine şi-adevărat. Da’ am să vă spun şi eu ceva: dumneavoastră aveţi un aer, care-mi aminteşte de… ei bine, de Gandalf, de vrăjitori!
― Cine ştie? rosti Faramir. Poate că ai desluşit în mine aerul depărtat al numenoreenilor. Noapte bună!
VI
Heleşteul Neîngăduit
Frodo se trezi şi îl văzu pe Faramir aplecat asupra lui. Preţ de o clipă, vechile spaime puseră iar stăpânire pe el; se ridică în capul oaselor şi zvâcni îndărăt.
― N-ai de ce să te sperii, zise Faramir.
― S-a şi făcut dimineaţă? întrebă Frodo, căscând.
― Nu încă, dar noaptea-i pe sfârşite, iar luna plină scăpată spre apus. Vrei să vii s-o vezi? Mai e ceva: aş dori să mă povăţuieşti într-o chestiune. Iartă-mă că te-am trezit din somn; dar vrei să vii?
― Da, spuse Frodo, ridicându-se şi înfiorându-se uşor când ieşi de sub pătura şi pieile călduroase.
Era frig în peştera fără foc. Vuietul apei răsuna puternic în liniştea deplină. Îşi puse mantia şi îl urmă pe Faramir.
Trezindu-se deodată, Sam văzu mai întâi patul gol al stăpânului său şi sări în picioare. Apoi zări două umbre întunecate ― a lui Frodo şi a unui bărbat ― desluşindu-se în bolta luminată acum toată într-o paloare alburie. Se luă iute după ei printre şirurile de oameni care dormeau pe saltele, de-a lungul peretelui. Când ieşi prin gura peşterii, văzu că perdeaua se transformase într-un văl din mătase şi perle, cu fir de argint: ţurţuri din raze de lună topindu-se. Dar nu se opri să-i admire, ci o luă într-o parte, ca să-şi urmeze stăpânul prin culoarul strâmt din peretele peşterii.
Trecură întâi printr-un tunel întunecat, apoi urcară multe scări ude şi astfel ajunseră pe o lespede mică, tăiată în piatră şi luminată de sus de tot de cerul palid care strălucea printr-un horn lung. De acolo porneau două şiruri de trepte: după câte se părea, unul mergea înainte, până pe malul înalt al pârâului, celălalt cotea spre stânga. Pe-acesta o luară ei. Urca în spirală, ca o scară într-un foişor.
Până la urmă, ieşiră din întunericul din stâncă şi se uitară în jur. Se aflau pe o lespede de piatră, fără balustradă sau parapet. în dreapta lor, către răsărit, se revărsa torentul, izbindu-se de o mulţime de terase, căzând apoi într-un canal neted, săpat de forţa nestăpânită a apei înspumate care se unduia şi se repezea aproape la picioarele lor, apoi cădea drept peste marginea care se căsca în stânga. Acolo, la buza prăpastiei, stătea un om care privea în hău.
Frodo se întoarse să se uite cum lunecau şi se avântau în jos şuvoaiele mlădioase de apă. Apoi îşi ridică ochii şi îşi aţinti privirile în zare. Firea era tăcută şi rece, ca înaintea zorilor. La apus, în depărtare, scăpata luna plină, rotundă şi albă. în valea mare de dedesubt licăreau ceţuri alburii ― o vâltoare întinsă de fum argintiu, dedesubtul căruia se rostogoleau apele răcoroase şi înnoptate ale Anduinului. Dincolo de râu, se desluşea ameninţător o întunecime de nepătruns, în care sclipeau din loc în loc, reci, ascuţite, depărtate şi albe, ca nişte dinţi de stafii, culmile din Ered Nimrais, Munţii Albi ai Ţinutului Gondor, acoperite cu zăpezi veşnice.
O vreme, Frodo stătu acolo, pe piatra înaltă, şi îl trecu un fior, gândindu-se că, poate, în această nesfârşire de pământuri copleşite de noapte, vechii lui tovarăşi îşi purtau paşii, dormeau sau zăceau morţi, învăluiţi în ceaţă. Ce căuta aici, smuls din uitarea somnului?
Sam aştepta nerăbdător un răspuns la aceeaşi întrebare şi nu se putu ţine să nu bombăne, crezu el, numai pentru urechea stăpânului său:
― Frumoasă privelişte, n-am ce zice, domnu’ Frodo; dar îţi îngheaţă inima, ca să nu mai zic nimic de oase! Ce se petrece aici?
Faramir îl auzi şi îi răspunse:
― Apus de lună în Gondor. Mândrul Ithil, în vreme ce părăseşte Pământul de Mijloc, mai aruncă o privire peste buclele albe ale bătrânului Mindolluin. Merită să tremuri un pic. Dar nu pentru asta v-am adus aici ― deşi, în ceea ce te priveşte, nu te-a chemat nimeni, Sam cel Înţelept, aşa că nu faci decât să tragi ponoasele fiindc-ai vrut să vezi. O duşcă de vin te va drege pe dată. Hai, vino să vezi!