Urcă lângă straja tăcută de la marginea întunecată a prăpastiei, iar Frodo îl urmă. Sam se ţinu şi el după ei. Şi-aşa se simţea destul de nesigur pe lespedea aceea umedă şi înaltă. Faramir şi Frodo îşi coborâră privirile. Dedesubt, departe, văzură apele albicioase care curgeau într-un bol înspumat, apoi se învolburau întunecat în jurul unui găvan adânc din stâncă, până îşi aflau iar cale de ieşire printr-o poartă îngustă, de unde porneau vuind înceţoşate spre întinderi mai calme. Razele lunii cădeau încă pieziş la poalele cascadei şi scânteiau pe faţa vălurită a găvanului. Frodo văzu imediat ceva mic şi întunecat pe malul apropiat, care însă se scufundă şi se făcu nevăzut, chiar sub privirile sale, dincolo de cascada clocotitoare şi bolborositoare, tăind apa neagră ca o săgeată sau ca o piatră ascuţită. Faramir se întoarse către bărbatul de alături.
― Asta ce zici c-ar putea să fie, Anborn ? O veveriţă sau un pescăruş? Oare există pescăruşi albaştri în heleşteele nopţii din Codrul Întunecat?
― Pasăre nu-i, o fi altceva, îi răspunse Anborn. Are patru mădulare şi se scufundă ca oamenii; şi pare destul de priceput la aşa ceva. Ce-o fi? Oare caută o cale dincolo de perdea, ca să ajungă în ascunzătoarea noastră? Se pare că până la urmă am fost găsiţi. Am arcul cu mine şi-am mai pus câţiva arcaşi în apropiere, la fel de buni trăgaci ca mine, pe maluri. Nu aşteptăm decât porunca ta, Căpitane.
― Să tragem? întrebă Faramir, întorcându-se spre Frodo. Acesta nu răspunse imediat. Apoi rosti:
― Nu, nu! Te conjur, nu!
Dacă Sam ar fi îndrăznit, ar fi zis: „da”, mai repede şi mai tare. Nu vedea, dar ghicea foarte bine din vorbele lor la ce se uitau.
― Ştii, aşadar, despre ce-i vorba? întrebă Faramir. Hai, acum c-ai văzut, spune-mi de ce să-l cruţăm? În nici o vorbă de-a noastră n-ai rostit un cuvânt despre haimanaua asta de însoţitor al vostru şi l-aţi lăsat baltă, pentru moment. Putea s-aştepte mult şi bine, până să fie prins şi-adus dinaintea mea. Am trimis cei mai dibaci vânători după el, dar le-a scăpat şi nu l-a mai văzut nimeni de-aseară. Acum însă a sărit rău peste cal, mai rău decât dacă s-ar fi dus doar să vâneze iepuri pe coline: a îndrăznit să vină la Henneth Annun şi şi-a pus viaţa în primejdie. Mă mir de făptura asta, cum de s-a-ncumetat, aşa ascunsă şi vicleană cum pare, să vină să se distreze în heleşteul ăsta, chiar la fereastra noastră. O fi crezând că oamenii dorm toată noaptea, fără să vegheze? De ce face asta?
― Sunt, cred, două răspunsuri, zise Frodo. Întâi, ştie prea puţin despre oameni şi, cât o fi el de viclean, n-are cum să-şi dea seama că vă ascundeţi aici, într-un loc atât de tainic. Apoi, cred c-a fost ademenit aici de-o dorinţă nestăpânită, care-i depăşeşte luarea-aminte.
― Zici că-i ademenit? întrebă Faramir cu glas scăzut. Cum aşa? Înseamnă că ştie ce duceţi cu voi.
― Aşa e. L-a purtat el însuşi ani de zile.
― L-a purtat el? făcu Faramir, tăindu-i-se respiraţia de uimire. Altă cimilitură! Înseamnă că încearcă să pună mâna pe el.
― Poate. Pentru el e ceva nepreţuit. Dar nu la asta m-ara gândit.
― Atunci, la ce?
― La peşte, zise Frodo. Ia uitaţi-vă!
Îşi îndreptară cu toţii privirile spre heleşteul întunecat. La capătul depărtat al bazinului, apăru un căpşor negru, direct de sub umbrele steiurilor. Ceva argintiu luci scurt şi apa se încreţi într-un cerculeţ. Înotă într-o parte, apoi, cu o agerime uimitoare, pe mal sări o făptură asemeni unei broaşte, care se aşeză şi începu să molfăie obiectul acela mic şi argintiu; ultimele raze de lună cădeau acum dincolo de peretele de piatră de la capătul heleşteului. Faramir râse uşor.
― Peşte! zise el. Foamea asta nu pare primejdioasă! Sau, cine ştie? Peştii din heleşteul lui Henneth Annun s-ar putea să-l coste cam scump.
― Îl am în bătaia săgeţii, zise Anborn. Să trag, Căpitane? Căci legea noastră-i moartea pentru oricine vine pe-aici nepoftit.
― Stai un pic, Anborn, îl opri Faramir. E o trebuşoară mai dificilă decât pare. Ce-ai de zis acum, Frodo? De ce l-am cruţa?
― Făptura aceea e neputincioasă şi înfometată, zise Frodo; nu-şi dă seama de primejdie. Iar Gandalf, Mithrandir al vostru, v-ar fi rugat să nu-l ucideţi pentru asta. El le-a interzis elfilor să facă astfel de lucruri. Nu prea mi-e limpede de ce, iar despre bănuielile mele nu pot vorbi deschis aici. Dar făptura aceasta este, într-un fel, legată de misia mea. Până să ne găsiţi şi să ne luaţi cu voi, mi-a fost călăuză.
― Călăuza ta! făcu Faramir. Treaba e şi mai ciudată. Sunt în stare să fac multe pentru tine, Frodo, dar nu-ţi pot făgădui c-am să-l las pe vagabondul ăsta viclean să plece liber de-aici, după capul lui, şi să ţi se alăture când o pofti, ori să fie prins de orci, ca să le spună tot ce ştie sub ameninţarea caznelor. Trebuie ori să-l ucidem, ori să punem mâna pe el. Iar dacă nu putem să-l prindem, o să-l ucidem. Oare ajunge o singură săgeată împănată, ca să ucidem o asemenea făptură lunecoasă şi schimbătoare?
― Hai să coborâm încet la el, zise Frodo. N-aveţi decât să ţineţi arcurile încordate şi să mă ucideţi întâi pe mine, dac-oi da greş. N-am să fug.
― Atunci, du-te; dar să-i dai zor, zise Faramir. Dacă scapă cu viaţă, ar face bine să te slujească tot restul zilelor lui nefericite. Anborn, călăuzeşte-l pe Frodo până jos, pe mal; dar să mergi cătinel, căci făptura aia are nas şi urechi. Dă-mi mie arcul tău.
Anborn mormăi şi porni înainte pe scările în spirală, până ajunseră, în sfârşit, la o gaură strimtă, ascunsă de un desiş de tufe. După ce se furişă dincolo, Frodo se trezi deasupra heleşteului, pe malul de miazăzi. Acum era întuneric, iar căderea de apă oglindea palid, cenuşiu, ultimele raze de lună dinspre apus. Nu-l vedea pe Gollum. Făcu vreo câţiva paşi, urmat tiptil de Anborn.
― Dă-i zor! îi suflă acesta la ureche. Fii atent în dreapta. Dacă te prăbuşeşti în heleşteu, atunci numai prietenul tău, pescarul, te mai poate scăpa. Şi bagă de seamă, arcaşii sunt la doi paşi, chiar dacă s-ar putea să nu-i vezi.
Frodo se târî înainte, bâjbâind cu mâinile pe jos, ca să simtă pământul şi să nu se clatine. Pietrele erau aproape toate netede, dar lunecoase. Se opri ascultând. Întâi nu auzi nici un sunet, afară de curgerea nesfârşită a apei dindărătul lui. Apoi însă, îi ajunse la urechi un murmur şuierător, care venea din faţă.
― Peşşşte, peşşşte bun. Până la urmă, Faţa Palidă s-a făcut nevăzută, nepreţuitule, da! Acum putem mânca peşte liniştiţi. Nu, nu liniştiţi, nepreţuitule. Căci Nepreţuitul s-a dus; da, s-a dus. Urâcioşii şi scârboşii ăia de hobbiţi! S-au dus şi ne-au lăsat, gollum; iar Nepreţuitul s-a dus. Numai bietul Smeagol singur. Nici un nepreţuit. Oamenii urâcioşi au să-l ia, au să-mi fure Nepreţuitul. Hoţi. Îi urâm. Peşşşte, peşşşte bun. Ne întăreşte. Ne face ochi strălucitori şi degete tari, da. O să-i gâtuim pe toţi, da, dac-o s-avem prilejul. Peşşşte bun! Peşşşte bun!
Astfel pălăvrăgea fără-ncetare, aproape ca vuietul apei, întrerupându-se doar să molfăie şi să plescăie încetişor. Frodo se cutremură de milă şi de scârbă. Cât şi-ar fi dorit să înceteze totul, să nu mai fie nevoit să audă glasul acela niciodată! Anborn era aproape, îndărătul lui. Putea foarte bine să se târască până la el şi să-i ceară să-i pună pe arcaşi să tragă. Se puteau apropia, în timp ce Gollum înfuleca şi era descoperit. Ajungea să-l străpungă o săgeată şi Frodo ar fi scăpat de glasul acela nenorocit pentru totdeauna. Dar nu, avea acum o datorie faţă de Gollum. Stăpânul îi e dator slujitorului său pentru ceea ce-a făcut pentru el, chiar dacă sub ameninţare. Dacă n-ar fi fost Gollum, s-ar fi scufundat în Smârcurile Morţilor. Şi Frodo simţea limpede că nici Gandalf n-ar fi dorit una ca asta.