― Smeagol! îl strigă el încetişor.
― Peşşşte, peşşşte bun, rosti glasul acela.
― Smeagol! zise Frodo ceva mai tare. Glasul încetă.
― Smeagol, Stăpânul a venit să te caute. Stăpânul e aici. Hai, Smeagol!
Nu-i veni nici un răspuns, doar un şuierat uşor, ca şi cum celălalt şi-ar fi ţinut răsuflarea.
― Hai, Smeagol! zise Frodo. Suntem în primejdie. Oamenii au să te ucidă, dacă te găsesc aici. Vino iute, de vrei să scapi de moarte. Vino la Stăpânul tău!
― Nu! rosti glasul. Stăpânul nu-i cumsecade. Îl părăseşte pe bietul Smeagol şi se duce cu noii lui prieteni. Stăpânul poate s-aştepte. Smeagol n-a terminat.
― N-avem timp, zise Frodo. Adu peştele cu tine. Hai!
― Nu! Peştele trebuie terminat.
― Smeagol! făcu Frodo deznădăjduit. Nepreţuitul o să se mânieze. Am să-l iau şi-am să-i spun. Fă-l să-nghită oasele şi să se-nece! Să nu mai pună niciodată gura pe peşte. Hai, Nepreţuitul te-aşteaptă!
Se auzi un şuierat ascuţit. Gollum ieşi imediat din întuneric, târându-se în patru labe, ca un căţel vinovat, chemat la poruncă. Avea în gură un peşte pe jumătate mâncat, iar în mână încă unul. Se apropie de Frodo şi îi pufni în faţă. Ochii lăptoşi îi străluceau. Apoi îşi scoase peştele din gură şi se ridică în picioare.
― Stăpân cumsecade, şopti el. Hobbit cumsecade s-a-ntors la bietul Smeagol. Bunul Smeagol vine. Să-i dăm zor, da, să-i dăm zor! Printre copaci, cît Feţele alea n-au răsărit încă. Da, hai să mergem!
― Da, o să plecăm curând, zise Frodo. Dar nu chiar acum. Am să merg cu tine, cum am făgăduit. Şi îţi făgăduiesc şi-acum. Dar nu plecăm încă, pentru că eşti în primejdie. Am să te scap, însă trebuie să te încrezi în mine.
― Trebuie să ne-ncredem în Stăpân? întrebă Gollum şovăielnic. De ce? De ce nu plecăm imediat? Unde-i celălalt, hobbitu’ ăla mojic şi nemernic? Unde-i?
― E-acolo, sus, zise Frodo, arătând spre cascadă. Nu plec fără el. Trebuie să ne întoarcem să-l luăm.
I se strânse inima. Prea semăna a păcăleală. Nu se temea cu adevărat că Faramir va îngădui uciderea lui Gollum, dar pesemne că avea să-l ia ostatic şi să-l pună în lanţuri; şi, cu siguranţă, ceea ce făcea el acum avea să i se pară un gest de trădare amărâtului aceluia ticălos. Va fi cu neputinţă să îl facă vreodată să înţeleagă sau să creadă că îi scăpase viaţa în singurul fel pe care îl avea la îndemână. Ce altceva îi rămânea decât să încerce să câştige încrederea tuturor?
― Hai! zise el. Altfel o să-l înfurii pe Nepreţuit. O să ne întoarcem sus, pe lângă pârâu. Mergi înainte, hai!
Gollum se târî puţin fără să se depărteze de buza prăpastiei, pufnind bănuitor. Deodată se opri şi îşi ridică fruntea.
― E ceva acolo! rosti el. Şi nu-i un hobbit.
Se întoarse imediat. în ochii lui bulbucaţi sclipi o luminiţă verzuie.
― Sssstăpâne, ssstăpâne! şuieră el. Hain! Şmecher! Fals! Scuipă şi îşi întinse braţele lungi, trosnindu-şi degetele albe.
În clipa aceea, dindărăt se năpusti asupra lui o umbră uriaşă şi neagră. Anborn îl înşfacă de ceafă, prinzîndu-l cu mâna lui mare şi puternică. Gollum se răsuci ca un fulger, aşa lunecos şi ud cum era, unduindu-se precum un ţipar, muşcând şi zgâriind ca o pisică. Însă din umbră mai apărură doi oameni.
― Stai cuminte! zise unul. Că te facem arici de săgeţi! Hai, stai cuminte!
Gollum se linişti şi începu să schelălăie şi să plângă. Îl legară fedeleş, fără milă.
― Uşurel, uşurel! spuse Frodo. Nu-i tare ca voi. Pe cât se poate, încercaţi să nu-l răniţi. O să se liniştească, dacă-l luaţi mai uşor. Smeagol! N-au să-ţi facă nici un rău. Voi merge cu tine şi n-o să ţi se întâmple nimic. Poate doar să mă omoare şi pe mine. Încrede-te în stăpânul tău!
Gollum se întoarse şi-l scuipă. Oamenii îl ridicară în picioare, îi traseră o glugă pe ochi şi plecară cu el. Frodo îi urmă cu inima grea. Trecură prin deschiderea dindărătul tufişurilor, apoi o luară iar pe scări, până în grotă. Aprinseră câteva torţe. Oamenii începură să se mişte. Era şi Sam acolo; aruncă o privire piezişă spre povara neputincioasă, cărată de cei doi bărbaţi.
― L-aţi prins? îl întrebă el pe Frodo.
― Da. Ei, nu l-am prins eu. Mă tem c-a venit la mine, pentru că a dat crezare vorbelor mele. N-am vrut să-l văd aşa, legat fedeleş. Nădăjduiesc c-o să iasă bine, dar nu-mi place deloc povestea asta.
― Nici mie. Amarâtul ăsta aduce numai necazuri, pe unde se-arată. Se apropie de ei un bărbat care le făcu semn hobbiţilor şi îi duse în ungherul din fundul peşterii. Acolo stătea Faramir în jilţul său, cu opaiţul aprins deasupra capului. Le făcu semn să ia loc pe scăunele, alături.
― Aduceţi vin pentru oaspeţi, zise el. Şi pe ostatic.
Vinul sosi îndată, iar Anborn veni şi el, cu Gollum. Îi scoase gluga de pe cap şi îl puse pe picioare, sprijinindu-l din spate. Gollum clipi, ascunzându-şi răutatea din ochi cu pleoape grele şi palide. Arăta jalnic, ud leoarcă, duhnind a peşte (mai ţinea unul încleştat în mână); şuviţele rare atârnau ca nişte alge împuţite pe fruntea osoasă şi îi curgea nasul.
― Dezlegaţi-ne! Dezlegaţi-ne! zicea el. Sfoara ne doare, da, da, ne doare şi n-am făcut nimic rău.
― Nimic? întrebă Faramir, cercetând făptura demnă de milă din faţa lui, fără mânie, fără înduioşare sau uimire. Nimic? Chiar n-ai făcut niciodată ceva vrednic de pedeapsă? Oricum, din fericire, nu sunt eu în măsură să te judec. Numai că în noaptea asta ai venit la întâlnire cu moartea. Peştii din heleşteul acesta se plătesc foarte scump.
Lui Gollum îi scăpă peştele din mână.
― Nu vreau peşte, zise el.
― Nu-i vorba de peşti în sine, zise Faramir. Oricine vine şi se uită doar la heleşteul acesta e osândit la moarte. Te-am cruţat până acum numai la rugăminţile lui Frodo care zice că, măcar din partea lui, meriţi ceva răsplată. Dar va trebui să-mi dai şi mie mulţumire. Cum te numeşti? De unde vii? Şi unde te duci? Cu ce treabă?
― Suntem pierduţi, pierduţi, zise Gollum. Nici nume, nici treabă, nici Nepreţuit, nimic. Numai gol. Numai foame; da, ne e foame. Câţiva peştişori acolo, nişte prăpădiţi numai oase, pentru o biată făptură, şi ei vorbesc de moarte! Atât îi duce capu’; asta-i dreptatea lor, asta!
― Nu ne-o duce pe noi prea mult capul, zise Faramir, dar aşa, cu mintea asta puţină, ştim ce anume e drept. Dezleagă-l, Frodo!
Faramir scoase un cuţitaş de unghii de la cingătoare şi i-l dădu lui Frodo. Înţelegând greşit gestul, Gollum se trânti schelălăind la pământ.
― Ei, Smeagol! se răsti Frodo. Trebuie să ai încredere în mine. N-am să te las de izbelişte. Răspunde cinstit, dacă poţi. O să fie spre binele tău şi n-o să păţeşti nimic.
Îi tăie sforile de la mâini şi de la glezne, apoi îl puse pe picioare.
― Vino-ncoace îi porunci Faramir. Uită-te la mine! Ştii cum se numeşte locul ăsta? Ai mai fost pe-aici?
Încet-încet, Gollum îşi ridică ochii şi se uită fără tragere de inimă într-ai lui Faramir. Îi pierise toată lumina din ei; erau înneguraţi şi goi. Se lăsă o linişte de mormânt. Apoi Gollum îşi plecă fruntea şi se chirci la pământ, tremurând.
― Noi nu ştim şi nu vrem să ştim, scânci el. Niciodată venit aici, niciodată venit iar aici.