― În mintea ta sunt uşi ferecate şi ferestre închise, iar îndărătul lor doar încăperi întunecate, rosti Faramir. Dar de data aceasta socotesc că spui adevărul. E bine pentru tine. Pe ce juri că n-ai să te mai întorci şi n-ai să mai călăuzeşti pe nimeni încoace nici cu vorba, nici cu fapta?
― Stăpânul ştie, zise Gollum, aruncându-i o privire iute şi piezişă lui Frodo. Da, el ştie. O să făgăduim Stăpânului, dacă ne scapă. O să-i făgăduim, da!
Se târî la picioarele lui Frodo.
― Salvează-ne, Stăpân cumsecade! scânci el. Smeagol îi făgăduieşte Nepreţuitului, făgăduieşte solemn. Niciodată nu vorbeşte, nu mai vine; nu, niciodată! Nu, nepreţuitule, nu!
― Eşti mulţumit? întrebă Faramir.
― Da, zise Frodo. În sfârşit, trebuie să primeşti această făgăduială sau să-ţi urmezi legea ta. Mai mult de-atât n-ai să scoţi de la el. Dar i-am făgăduit că, dacă vine la mine, nu i se va face nici un rău. Şi n-am chef să nu mă ţin de cuvânt.
Faramir rămase o vreme pe gânduri.
― Foarte bine, zise el într-un târziu. Mă dau bătut, în faţa stăpânului tău, Frodo, fiu al lui Drogo. Să-l lăsăm pe el să hotărască ce-o să facă cu tine.
― Dar, senior Faramir, zise Frodo, plecându-se, nu ţi-ai rostit încă hotărârea în privinţa numitului Frodo şi până când nu o vei face cunoscută, n-are cum să-şi facă planuri nici în ceea ce-l priveşte pe el, nici pe tovarăşii săi. Ţi-ai lăsat hotărârea pe dimineaţă, ceea ce n-ar fi prea departe acum.
― Atunci am s-o rostesc acum, spuse Faramir. În ceea ce te priveşte, Frodo, luând în seamă la cine eşti şi ce puteri am, eşti liber în ţinutul Gondorului, până la hotarele lui străvechi cele mai depărtate; afară doar de faptul că nici tu, nici cei ce-s cu tine nu aveţi voie să veniţi în locurile acestea nechemaţi. Hotărârea se rosteşte pentru un an şi-o zi; apoi va înceta, dacă nu cumva vei veni la Minas Tirith înainte de acest termen, ca să te arăţi în faţa Seniorului şi Majordomului Cetăţii. Atunci am să stărui pe lângă el să întărească spusele mele, iar hotărârea să dăinuiască atât cît veţi trăi. Între timp, pe oricine-ai lua sub oblăduirea ta va avea şi ocrotirea mea şi-a scutului din Gondor. Mulţumit de răspuns?
Frodo se înclină adânc.
― Mulţumit, zise el. Şi mă pun cu totul în slujba ta, dacă asta preţuieşte ceva dinaintea unei persoane atât de puternice şi de cinstite.
― Are mare preţ, zise Faramir. Şi-acum, o iei pe făptura aceasta, Smeagol, sub oblăduirea ta?
― Îl iau pe Smeagol sub oblăduirea mea, rosti Frodo.
Sam oftă zgomotos şi încuviinţă şi el, dar nu curtenitor, aşa cum ar fi făcut orice hobbit. Pentru că, în Comitat, într-o asemenea situaţie se cuveneau mult mai multe vorbe şi plecăciuni.
― Atunci îţi spun, rosti Faramir, întorcându-se spre Gollum, că te afli sub sentinţa morţii; însă câtă vreme eşti cu Frodo, din partea noastră nu vei avea nimic de suferit. Totuşi dacă vei fi găsit vreodată de oamenii din Gondor hoinărind aiurea, fără el, osânda se înfăptuieşte. Şi fie să-ţi afli moartea fulgerător, în Gondor sau în afară, de n-ai să-l slujeşti cum se cuvine. Acum răspunde-mi: încotro te duci? Zice că i-ai fost călăuză. Încotro ai să-l călăuzeşti?
Gollum nu-i răspunse nimic.
― Nu vreau ca lucrul ăsta să rămână o taină, rosti Faramir. Răspunde-mi, altfel am să-ntorc judecata!
Nici acum Gollum nu zise nimic.
― Voi răspunde eu în locul lui, spuse Frodo. M-a dus la Poarta Neagră, aşa cum i-am cerut; dar n-a fost cu putinţă să trecem pe-acolo.
― Nu există porţi deschise spre Tărâmul Fără Nume, zise Faramir.
― Văzând acest lucru, am făcut calea-ntoarsă şi-am venit pe drumul spre miazăzi, continuă Frodo; căci ne-a spus că este sau s-ar putea să fie o cărare pe lângă Minas Ithil.
― Minas Morgul, rosti Faramir.
― Nu ştiu, zise Frodo; dar cărarea cred că urcă în munţi, pe versantul de la miazănoapte al văii, unde se înalţă vechea cetate. Ajunge până la o crăpătură de sus, apoi coboară dincolo.
― Ştii cum se numeşte trecătoarea aia înaltă? întrebă Faramir.
― Nu, zise Frodo.
― Cirith Ungol.
Gollum şuieră ascuţit şi începu să bombăne.
― Nu-i aşa? făcu Faramir, întorcându-se spre el.
― Nu! zise Gollum şi schelălăi apoi, de parcă l-ar fi înţepat rău ceva. Da, da, am auzit noi numele ăsta odată. Dar ce-are-a face numele pentru noi? Stăpânul zice că trebuie să intre, aşa că suntem siliţi să găsim o cale. Nu-i alt drum de-ncercat, nu, nu!
― Nu-i altă cale? întrebă Faramir. De unde ştii? Şi cine-a cercetat toate fruntariile acelui tărâm întunecat?
Îl privi pe Gollum lung şi gânditor. Apoi rosti brusc:
― Ia făptura asta de-aici, Anborn. Poartă-te frumos, dar fii cu ochii pe el. Iar tu, Smeagol, să nu încerci să te scufunzi în cascadă. Stâncile au acolo nişte colţi care-au să te ucidă înainte să-ţi vie vremea. Acum lasă-ne; şi ia-ţi peştele!
Anborn ieşi, iar Gollum îl urmă scrâşnind. Traseră perdeaua din faţa ungherului.
― Frodo, cred că nu dai dovadă de înţelepciune, zise Faramir. Nu-s de părere că e bine să te iei după făptura asta rea.
― Nu, nu-i mereu chiar aşa de rea, spuse Frodo.
― Poate că nu, zise Faramir, dar răul îl macină ca o boală şi devine tot mai puternic. N-o să te călăuzească spre nimic bun. Dacă te-nvoieşti să renunţi la el, îi voi da cele trebuincioase şi-o călăuză care să-l ducă unde vrea el, la hotarele Gondorului.
― N-o să vrea, spuse Frodo. Va veni după mine, aşa cum a făcut-o şi pân-acum. Şi i-am făgăduit de multe ori să-l iau sub oblăduirea mea şi să merg încotro mă călăuzeşte. Doar n-ai să-mi ceri să rup legământul cu el…
― Nu, zise Faramir. Dar inima mea ţi-ar cere. Căci ţi se pare mai uşor să povăţuieşti pe altul să-şi încalce cuvântul, decât s-o faci tu însuţi, mai ales când îţi vezi un prieten înclinat, din neştiinţă, spre a-şi face rău. Dar nu… dacă vrea să meargă cu tine, atunci trebuie să-l suporţi. Însă nu cred că ţi-e dat să mergi la Cirith Ungol, despre care el ţi-a spus mai puţin decât ştie. De-atâta lucru îmi dau şi eu bine seama. Nu te duce la Cirith Ungol!
― Atunci, unde să mă duc? întrebă Frodo. Înapoi, la Poarta Neagră, ca să mă predau străjilor? Ce-ai împotriva locului ăstuia şi ce face ca numele său să fie atât de cumplit?
― Nimic sigur, zise Faramir. Noi, cei din Gondor, nu trecem niciodată la răsărit de Drum, şi nu-i bărbat tânăr care s-o fi făcut în zilele noastre; nici n-am pus piciorul în Munţii Umbrei. Despre ei nu ştim decât dintr-un vechi hrisov şi din cele ce ni s-au transmis din vechime. Însă prin trecătorile de la Minas Tirith domneşte o groază neagră. Când aduci vorba de Cirith Ungol, bătrânii şi cărturarii pălesc şi amuţesc. Valea din Minas Morgul s-a înrăit cu multă vreme în urmă şi-a fost o ameninţare şi-o spaimă încă de când Vrăjmaşul blestemat era departe, iar Ithilienul se afla, în cea mai mare parte, în mâinile noastre. Aşa cum ştii, cetatea a fost când-va puternică, mândră şi frumoasă; Minas Ithil, sora geamănă a propriei noastre cetăţi. Dar a fost cucerită de oameni sângeroşi, pe care Vrăjmaşul cu puterile refăcute i-a îngenuncheat, şi care, după căderea lui, au început să colinde fără masă, fără casă. Se spune că Seniorii lor erau oameni din Numenor, căzuţi în ticăloşia neagră; lor le dăduse Vrăjmaşul inelele puterii şi îi înghiţise; au ajuns adevărate stafii vii, îngrozitori şi răi. După plecarea lui, au pus mâna pe Minas Ithil şi-au locuit acolo, s-au înmulţit şi-au distrus întreaga vale: părea pustie, deşi nu era aşa, căci între zidurile ruinate sălăşluia spaima. Acolo se aflau Nouă Seniori; după întoarcerea Stăpânului lor, pe care l-au ajutat şi l-au pregătit în taină, s-au întărit din nou. Atunci, cei Nouă Călăreţi au dat năvală pe porţile groazei, iar noi nu le-am mai putut ţine piept. Nu te apropia de cetatea lor. Vei fi descoperit. E un loc al răului neadormit, plin de ochi fără de pleoape. Nu porni pe drumul acela.