― Dar încotro mă îndemni s-o iau? zise Frodo. Zici că nu mă poţi călăuzi tu însuţi peste munţi. Însă m-am legat s-ajung dincolo, prin jurământ solemn în faţa Sfatului; să aflu o cale sau să pier în căutarea ei. Iar de mă voi întoarce, nemaiţinând s-ajung la capătul amarnic al drumului, unde să mă duc, printre elfi sau printre oameni? M-ai lua cu tine în Gondor, având asupra mea lucrul acela care l-a înnebunit pe fratele tău de dorinţă? Ce blestem s-ar mai abate-atunci peste Minas Tirith? Vrei să se ajungă la două cetăţi Minas Morgul care să-şi arate colţii una celeilalte, de peste întinderea aceea moartă şi putredă?
― În nici un caz, zise Faramir.
― Atunci, ce mă sfătuieşti să fac?
― Nu ştiu. Doar că nu vreau să te îndrepţi spre moarte şi spre cazne. Şi nu cred că Mithrandir ar fi ales calea asta.
― Şi totuşi, o dată ce s-a prăpădit, sunt nevoit să urmez cărarea pe care-o pot afla. Şi n-am vreme să bâjbâi prea mult, spuse Frodo.
― Ce soartă amară! Şi misia ta-i fără nădejde, rosti Faramir. Dar măcar să-ţi aminteşti de vorbele mele: fereşte-te de călăuza asta, Smeagol. E un ucigaş, i-o citesc pe chip. Oftă şi spuse: Ei, şi uite-aşa ne-am cunoscut şi ne-am despărţit, Frodo, fiu al lui Drogo. Nu-i nevoie să-ţi spun vorbe dulci: nădejde n-am să te mai văd sub soarele acestei lumi. Dar acum vei pleca având binecuvântarea mea atât tu, cât şi toţi ai tăi. Odihneşte-te puţin, până ţi se pregăteşte mâncarea. Tare mi-ar plăcea să ştiu cum a ajuns târâtoarea asta, Smeagol, în stăpânirea lucrului de care vorbim şi cum l-a pierdut apoi. Însă n-am să te mai bat acum şi cu asta la cap. Dac-o fi să fie ― ceea ce n-am nici o nădejde ― să te întorci pe tărâmul celor vii şi-o să ne istorisim iar întâmplările, sprijiniţi de un zid, la soare, râzând de vechile noastre dureri, ai să-mi povesteşti atunci. Până în clipa aceea însă, sau până cine ştie când, căci nici Pietrele Atotvăzătoare din Numenor nu pot spune, rămas-bun!
Se ridică, se plecă adânc dinaintea lui Frodo şi, trăgând perdeaua, trecu dincolo, în peşteră.
VII
Călătoria spre Răscruce
Frodo şi Sam se întoarseră la paturile lor şi se întinseră să se odihnească un pic, în vreme ce oamenii se agitau, începându-şi din nou treaba din ziua aceea. După un timp, li se aduse apă şi fură duşi la masa pentru trei persoane. Faramir împărţi festinul cu ei. Nu mai dormise de când cu bătălia din ziua de dinainte, dar nu arăta ostenit. Când terminară, se ridicară de la masă.
― Fie să nu vă chinuiască foamea pe drum, rosti Faramir. Aveţi provizii puţine, însă am poruncit să vi se pună ceva merinde bune în raniţe. De apă n-o să duceţi lipsă câtă vreme veţi merge prin Ithilien, dar să nu beţi din nici un pârâu care curge din Imlad Morgul, Valea Morţii Vii. Şi mai e ceva. Cercetaşii şi străjerii mei s-au întors cu toţii, chiar şi cei care s-au strecurat pe sub privirile Morannonului. Mi-au spus toţi aceeaşi ciudăţenie: ţinutul e pustiu. Pe drum nu se vede nimic şi nu se aude nici zgomot de paşi, nici vuiet de corn şi nici şuier de săgeată. În Tărâmul Fără Nume colcăie o linişte prevestitoare. Dar nu ştiu despre ce e vorba. Atâta doar că se apropie clipa unui sfârşit măreţ. Vine furtuna. Daţi-i zor cât puteţi! Dacă sunteţi gata, la drum! Curând se va înălţa soarele deasupra umbrelor.
Hobbiţilor li se aduseră raniţele (ceva mai grele ca înainte), precum şi două toiege din lemn lustruit, cu vârful de fier şi măciulii sculptate, pătrunse de nişte şireturi împletite din piele.
― Nu am acum daruri potrivite pentru plecarea voastră, zise Faramir; dar primiţi aceste toiege. S-ar putea să vă ajute la mersul prin sălbăticie. Le folosesc oamenii din Munţii Albi, deşi acestea au fost tăiate după măsura voastră şi li s-au pus vârfuri noi, de fier. Sunt făcute din arborele minunat lebethron, atât de drag meşterilor lemnari din Gondor, şi au puterea de-a găsi şi de-a se întoarce. Fie ca această virtute să nu dea greş cu totul, prin întunecimea în care vă duceţi!
Hobbiţii se plecară adânc.
― Preacinstită gazdă, zise Frodo, mi-a spus mie Elrond Cel-pe-jumătate-elf că voi întâlni în drumul meu prieteni pe neaşteptate şi în taină. Fii încredinţat că nu m-am gândit c-o să-mi arăţi atâta bunătate. Asemenea întâmplări au menirea să preschimbe răul într-un mare bine.
Se pregătiră de plecare. Gollum fu scos la vedere din cine ştie ce cotlon sau vizuină; părea mai mulţumit de el însuşi ca oricând, deşi se ţinea numai de Frodo şi se ferea să se uite la Faramir.
― Călăuza voastră trebuie să fie legată la ochi, zise Faramir. Dar tu şi slujitorul tău, Sam cel Înţelept, puteţi să mergeţi şi-aşa, dacă poftiţi.
Gollum schelălăi, se foi şi se agăţă de stăpânul său când veniră să-l lege la ochi. Atunci Frodo zise:
― Legaţi-ne pe toţi trei la ochi şi începeţi cu mine. Poate că aşa o să vadă că n-are nimeni de gând să-i facă vreun rău.
Zis şi făcut. Fură apoi conduşi afară din peştera Henneth Annun. După ce trecură de coridoare şi de scări, simţiră în jur aerul răcoros al dimineţii, proaspăt şi dulce. O vreme urcară încă legaţi la ochi, apoi coborâră uşor. În sfârşit, Faramir porunci să li se ia legăturile de la ochi.
Erau iar pe sub baldachinul pădurii. Nu se mai auzea zgomotul cascadei, pentru că între ei şi făgaşul adânc pe unde curgea pârâul se întindea acum un povârniş lung înspre miazăzi. Văzură la apus lumină printre arbori, de parcă firea se termina brusc la marginea unei prăpăstii deschise doar spre cer.
― De-aici încolo, drumurile ni se despart, zise Faramir. De vreţi să-mi ascultaţi povaţa, nu vă îndreptaţi încă spre răsărit. Mergeţi drept înainte, căci astfel veţi fi la adăpostul arborilor preţ de mai multe mile. La apus e o strungă printre văi adânci, uneori foarte abrupte, alteori blânde şi prelungi. Ţineţi-vă aproape de strunga asta, pe la rădăcina pădurii. Socot că la început veţi călători pe lumină de ziuă. Ţinutul visează într-o pace înşelătoare, şi-o vreme răul nu se va arăta la vedere. Vă doresc s-aveţi parte numai de bine, atât cît s-o putea.
Apoi îi îmbrăţişa pe hobbiţi, aşa cum făceau cei din seminţia lui, lăsându-se pe vine, punându-le mâinile pe umeri şi sărutându-i pe frunte.
― Mergeţi sănătoşi, însoţiţi de gândul oamenilor buni, zise el. Hobbiţii se plecară până la pământ. Atunci Faramir se întoarse şi, fără să se mai uite îndărăt, se îndreptă spre cei doi străjeri care îl aşteptau ceva mai departe. Rămaseră uluiţi de cît de repede se făcură nevăzuţi oamenii aceia înveşmântaţi în verde. Pădurea în care stătuse Faramir părea acum pustie şi mohorâtă, de parcă s-ar fi risipit un vis.
Frodo oftă şi se întoarse spre miazăzi. Ca şi cum ar fi nesocotit toate aceste vorbe curtenitoare, Gollum scormonea prin frunzişul de la rădăcina unui copac. „Iar ţi-e foame? îşi zise Sam în gând. Vasăzică, o luăm de la capăt!”
― Au plecat, în sfârşit? întrebă Gollum. Oameni urâcioşşşi şşşi răi! Pe Sssmeagol îl doare gâtul şi-acu’, da, da! Hai să mergem!
― Da, hai să mergem, încuviinţă Frodo. Dar, dacă n-ai decât cuvinte de ocară la adresa celor care ţi-au arătat îndurare, mai bine ţine-ţi gura.
― Bunule Stăpân, zise Gollum, Smeagol a glumit. Totdeauna iartă, da, da; da. da. Smeagol iartă totdeauna, chiar şi şiretlicurile bunului Stăpân!