Frodo şi Sam nu-i răspunseră. îşi ridicară raniţele, îşi luară toiegele în mâini şi pătrunseră în pădurea din Ithilien.
În ziua aceea făcură de două ori popas şi se ospătară puţin din merindele dăruite de Faramir: poame şi pastramă, să ajungă vreo câteva zile, şi pâine, atât cât să n-apuce să se învechească. Gollum nu mâncă nimic.
Soarele răsări şi se înălţă fără ca ei să-l vadă; apoi scăpătă, iar lumina deveni aurie, printre arborii de la apus. Merseseră numai pe sub umbrele verzi şi răcoroase; de jur împrejur domnea liniştea. Parcă zburaseră toate păsările de acolo sau amuţiseră.
Întunericul se lăsă curând peste codrul tăcut şi, înainte să se înnopteze de tot, făcură popas, căci erau vlăguiţi după mai bine de şapte leghe câte străbătuseră de la Henneth Annun. Frodo adormi dus de cum puse capul jos, în frunzişul adânc de la poala unui copac bătrân. Alături de el, Sam se foia neliniştit; se trezi de câteva ori, dar nici urmă de Gollum, care se furişase de acolo de cum se culcaseră cei doi. Nu le spusese nimic, aşa că nu se ştia dacă adormise şi el în vreo văgăună din preajmă sau dacă o pornise neobosit la vânătoare, pe întuneric; dar se întoarse o dată cu întâia geană de lumină şi îşi trezi tovarăşii.
― Trebuie să se scoale, da, trebuie să se scoale! zise el. Multe drumuri de făcut încă, la miazăzi şi la răsărit. Hobbiţii trebuie să-i dea zor!
Ziua trecu aproape la fel cum trecuse cea dinainte, atâta doar că liniştea părea mai adâncă; aerul era acum pâclos şi înecăcios pe sub arbori. Parcă mocnea furtuna. Gollum se oprea ades, pufnind şi bombănind, îndemnându-i să-i dea zor.
Şi cum mergeau aşa, pe înserate, după al doilea popas făcut în ziua aceea, pădurea se rări şi arborii ajunseră să fie mai mari şi mai rari. În poienele largi se înălţau solemn ilice întunecate, cu trunchiuri groase şi, din loc în loc, frasini bătrâni şi stejari abia înmuguriţi, în jurul lor, pajişti întinse de iarbă verde, smălţuite cu rostopască şi anemone albe şi albastre, cu florile dormind acum închise; şi pogoane întregi de zambile sălbatice, ale căror tulpiniţe mlădioase, cu clopoţei, străpungeau frunzişul. Nu se zărea nici o făptură vie, fiară sau zburătoare, dar lui Gollum i se făcu inima cât un purice în locurile acestea deschise, aşa că începură să alerge de la o umbră la alta, cu multă grijă.
Lumina începuse să se împuţineze cu repeziciune, când ajunseră la capătul pădurii. Acolo şezură sub un stejar noduros care îşi întindea pe un mal râpos rădăcinile răsucite ca nişte şerpi . Dinaintea lor se căsca o vale adâncă şi întunecoasă. Pe partea cealaltă, pădurea se aduna iar cenuşiu-albăstrie, în lumina mohorâtă a înserării revărsate spre miazăzi. La dreapta luceau munţii din Gondor, departe, la apus, sub un cer înflăcărat. În stânga domnea întunericuclass="underline" zidurile înalte ale Mordorului. Din acest întuneric pornea valea cea lungă, prăvălită abrupt într-un jgheab care se lărgea către Anduin. Pe fundul ei curgea un pârâu iute; Frodo îi auzea ropotul pe pietre de-atâta linişte. Iar pe partea cealaltă se zărea panglica alburie şi unduitoare a unui drum pe lângă pârâul care cobora în ceţuri reci, cenuşii, neatinse vreodată de razele soarelui. Acolo i se păru lui Frodo că desluşeşte în zare, plutind ca pe o mare de tenebre, vârfurile înalte, negre şi frânte ale unor foişoare singuratice şi întunecate. Se întoarse spre Gollum.
― Ştii unde ne aflăm? îl întrebă el.
― Da, stăpâne. Primejdioase locuri! Ăsta-i drumul de la Turnul Lunii, Stăpâne; duce până jos, la ruinele cetăţii de pe malurile Râului. Cetatea ruinată, da, un loc tare spurcat, plin de vrăjmaşi. Nu trebuia ascultat de poveţele oamenilor. Hobbiţii s-au abătut mult din drum. Trebuie mers la răsărit acum; acolo, sus, departe.
Întinse braţul slăbănog spre munţii care se întunecau.
― Şi nu putem merge pe drumul ăsta! O, nu! Pe drumul ăsta vin oameni haini, din Turn.
Frodo se uită pe drum în jos. Acum, în orice caz, nu se mişca nimic pe-acolo. Părea pustiu şi părăsit şi mergea până în mijlocul ruinelor înnegurate şi goale. Dar văzduhul avea ceva rău în el, de parcă ar fi fost străbătut de tot felul de lucruri pe care ochii nu le vedeau. Frodo se cutremură când se uită iar la foişoarele depărtate, învăluite acum în întuneric; iar ropotul apei i se păru rece şi neîndurător: glasul lui Morgulduin, pârâul mânjit care venea din Valea Duhurilor.
― Ce să facem? întrebă el. Am mers mult şi-am ajuns departe, are n-ar fi mai bine să ne căutăm un cotlon în codrul dindărăt, unde să ne-ascundem?
― N-are rost să ne-ascundem pe întuneric, zise Gollum. Pe ziuă trebuie să se-ascundă acum hobbiţii; da, da, pe ziuă.
― O, lasă-mă-n pace! făcu Sam. Trebuie să ne odihnim un pic, chiar de-o fi să ne trezim în miez de noapte. O să mai rămână destul timp până dimineaţă, ca să ne călăuzeşti, dacă zici că ştii drumul.
Gollum încuviinţă cam fără tragere de inimă şi se întoarse printre arbori; merse o vreme spre răsărit, de-a lungul rariştii pădurii. Nu voia să se odihnească jos, aproape de drumul blestemat şi, după ce se sfătuiră puţin, se căţărară toţi trei între ramurile unui stejar-de-piatră, care formau un ascunziş bun şi un refugiu destul de prielnic. Se lăsă noaptea şi se făcu întuneric sub bolta cerului. Frodo şi Sam băură puţină apă şi mâncară nişte pâine cu poame uscate, dar Gollum se făcu pe dată colac şi adormi. Hobbiţii nu închiseră ochii.
Trebuia să fi trecut un pic de miezul nopţii, când Gollum se trezi; brusc îi zăriră ochii spălăciţi, fără pleoape, strălucitori, îndreptaţi spre ei. Îşi ciuli urechile şi pufni, ceea ce, după câte îşi dăduseră ei seama înainte, era felul său de-a afla cât era ceasul în timpul nopţii.
― Ne-am odihnit? Am dormit bine? întrebă el. Hai să mergem!
― Nu ne-am odihnit şi n-am dormit bine. Dar o să mergem, dacă trebuie.
Gollum îşi dădu imediat drumul dintre crengile copacului, căzând în patru labe, iar hobbiţii îl urmară ceva mai cătinel. Cum ajunseră jos, se luară iar după el, spre răsărit, pe povârniş. Bâjbâiau, căci noaptea era acum atât de adâncă, încât nu vedeau tulpinile arborilor, decât când se izbeau de ele. Pământul devenise mai greu şi mersul mai poticnit, dar pe Gollum nu părea să-l supere. Îi călăuzi prin desişuri şi prin rugi de mure; uneori, treceau ocolind câte o crăpătură sau câte un puţ întunecat şi cădeau în câte-o groapă năpădită de tufişuri; ieşeau apoi şi îşi continuau drumul. Dar cum alunecau un pic mai jos, povârnişul se întindea dinaintea lor mai lung şi mai abrupt. Urcau fără zăbavă. La primul popas, priviră îndărăt şi desluşiră vârfurile pădurii întinse, ca o umbră nesfârşită şi deasă ― o noapte mai întunecată ca bolta cerească, mohorâtă şi opacă. Părea că o beznă uriaşă, desprinsă din Răsărit, înghiţea stelele care pâlpâiau stins. Ceva mai încolo, dintre nori se zări luna la scăpătat, învăluită însă de o strălucire gălbuie lâncezită.
Într-un târziu, Gollum se întoarse spre hobbiţi:
― Acu’ se face ziuă! Hobbiţii trebuie să-i dea zor! Nu-i bine de stat la vedere în locurile-astea. Daţi-i zor!
Grăbi pasul, iar ei îl urmară vlăguiţi. Curând, prinseră să urce pe spinarea uriaşă, ca de arici, a unui deal. Căci era acoperit în cea mai mare parte de rugi galbeni şi de mărăcini cu spini tari; ici-colo, se zăreau urmele rotunjite ale unor focuri stinse de puţină vreme. Rugii se îndeseau pe măsură ce se apropiau de culme; erau foarte bătrâni şi înalţi, scofâlciţi şi despuiaţi la poale, dar cu coroane stufoase; începuseră deja să-şi arate florile galbene scânteietoare în întuneric, răspândind o mireasmă dulce, suavă. Atât erau de înalte desişurile spinoase, încât hobbiţii puteau să meargă drept în picioare pe dedesubtul lor, străbătând culoare lungi şi uscate, pardosite cu un strat gros de spini.