— Cum, domnule, ai stat două ore acolo, așteptând? Cum, nu i-ai spus șefului de cabinet cine ești? Asta-i extraordinar. Cât e ceasul? Nouă și jumătate... Du-te, imediat la ministru acasă.
— Acum, la ministru acasă? Surâdeam, crezând că glumește.
— Du-te imediat! și fierbea de enervare.
— Dar cum asta, unchiule? O fi omul la masă... Se poate una ca asta?
— Ce masă, domnule? Lasă-mă cu masa-n pace acum. Mi-e copilul bolnav, că m-aș duce eu... Stai să telefonez.
A telefonat și ministrul i-a spus să mă duc imediat acolo. Aștepta lume și la el acasă, dar o altă lume decât cea de la minister. Nu era nici o grabă. Într-un hol și un salon cu lumina gălbuie ca de candelă, cu mobila bogată, dar comună, deși erau ici-colo portrete de familie și fotografii, se discuta scăzut politică, se spuneau anecdote. Erau, după câte am înțeles, parlamentari, ziariști, lume de afaceri importantă. Se vorbea și despre război, dar mai puțin. Când m-am întors cu aprobarea, era unsprezece și jumătate.
Cum a văzut hârtia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe gânduri, semnătura, a fumat și a trântit înfundat, în scrumiera de alamă, mucul de țigară. Pe urmă a cerut un număr la telefon. Nici nu putea măcar să stea în fotoliul adânc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Ușile erau cu oglinzi, împărțite în mici careuri, totul încadrat în muchii aurite (casa trebuie să fi fost construită de vreun alt parvenit, dar aleasă apoi anume de unchiu-meu) și astfel îl priveam de două ori: o dată în picioare, greoi, aprig, sigur de el și combativ, iar a doua oară răsfrânt, fărâmițat de careurile oglinzilor din ușă, într-o multiplicitate de imagini tăiate, fără formă, lucioase și iuți. Nu putea obține numărul și s-a întors spre mine autoritar, deși sacoul larg îi atârna.
— Te duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, și-i spui că-l rog să-mi lucreze mâine, neapărat, hârtia.
— Dar mâine e duminică, unchiule, nu se lucrează la minister.
— Taci din gură, că știu eu ce spun. Nu mă-nvăța tu pe mine... Luni trebuie să avem, la 9 dimineața, hârtia gata...
— Eu nu văd cum... Și pe urmă, acum? Aproape de miezul nopții?
— Miezul nopții? Acum se rezolvă, băiete, afacerile serioase la noi... ziua nu vin la minister, ca să aștepte acolo, decât nenorociții care cer câțiva poli ajutor, și strâmba buzele groase a scuipat.
— Și pe urmă, ce înseamnă o zi întârziere?
— Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei, băiete, cum crezi tu că se mănâncă o pâine în țara românească?
Nu era întâia oară când îl auzeam spunând asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamația asta, încât am impresia, falsă desigur, că în țara mea pâinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. „Vreau să mănânc și eu o pâine” (și nimic altceva). „A mâncat pâine în casa mea.” „Dă-i și lui, acolo, o pâine.” Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câștige cât mai multe pâini, izbânda în viață și-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția „de a da și altuia să mănânce o pâine de pe urma ta” (dar nu mai multă, „că se obrăznicește”). Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul „luptei pentru existență”, căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume. Dealtfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are „să-l facă să se predea prin foame” și a manevrat așa încât a izbutit.
Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrângere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonuclass="underline" „Do ut des”; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu. Ca unchiu-meu, care, pierzându-și încrederea în mine, a încercat iar la telefon. De data aceasta a izbutit să obțină numărul dorit.
— Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da-da-da, aici eu sunt... Puiule dragă, uite ce te rog. Am obținut pentru fabrica noastră o aprobare de aramă veche de la Galați... Mulțumesc... mulțumesc... Dar uite ce te rog... ești drăguț, bravo... uite, am nevoie să mi se lucreze chiar mâine hârtiile... de... da, am nevoie de ele luni de dimineață... Puiule dragă, te rog foarte mult... Ce-are a face? Cheamă pe cineva... e un șef de birou Mișoiu, sau nu știu cum naiba îi mai zice, cheamă-l pe el... În zece minute, hârtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi găsim noi adresa. Ce-are a face? Îi dai data de azi, ultima la ieșiri, și mi-o iscălești dumneata chiar mâine... Sper să nu mă refuzi. E, hai, copăcel... copăcel... Am eu omul meu care face toate... dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo... mulțumesc... Așa... sărutări de mâini doamnei... când veniți la noi la masă?
A așezat, învingător, receptorul pe aparat. I s-au luminat ochii groși, de obicei de un verde congestionat, iar obrajii mari și căzuți erau acum bine sprijiniți de gură, pe care lipsa mustății o vădea și mai goală în surâsul ei de satisfacție.