— Nu te iubesc deloc... continuă.
— Dar sub aparență, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Și fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuți au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta și ai căuta, ai vedea că esența, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât mișcare și transformare, dimpotrivă: esența, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alții, mai vechi, crezuseră că e pământul, alții aerul. De fapt, toți înțelegeau prin aceste „principii” ceea ce știința modernă înțelege prin „energie”, care, transformându-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau, dealtfel, și buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparențele ar fi înșelând, dar numărul nu înșală niciodată, 3+4 fac oricând șapte. Alții au găsit că mișcarea e absolută. Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste acești primi filozofi, căci toți au dreptate, dar toți exagerează.
— Ascultă, nu pricep.
— Ei, mereu nu pricepi... Și pe urmă, surâzând: Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toți se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alții ininteligibili. Și dacă ei nu se înțeleg... atunci cum vrei să-i înțelegi tu?... Așa cum ești... Și o privesc cu o prefăcută desconsiderare.
E foarte atentă și nu ia în seamă nimic.
— Bine, dar nici profesorul nu-i înțelege?
— Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică și metodă. Numai dacă le admiți însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii și nebunii sunt cei mai mari adepți ai logicii. Dacă admiți unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se ferește de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, își studiază greutatea, speră să devie sonor, și așa mai departe. Dealtfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiștii, care au împins îndoiala până la ultimele consecințe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e măsura lucrurilor” și, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă cel puțin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoșii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă și el că orice idee se poate susține, că adevărul nu poate fi aflat și că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să căutăm frumosul și agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, și mai bine, o femeiușcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu împărtășesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâți, uite, uneori privindu-te, simt și eu că are puțină dreptate.
S-a înfășurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în fașă.
— Foarte bine, spune mai departe.
— Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
— Dar să spui... auzi? și e mereu copilăroasă ca o cadână.
— Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopții, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.
— Ce-are a face că-i târziu...? spune.
— Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puțin însemnați, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignați de atitudinea sofiștilor (căci aceștia, găsind că simțurile înșală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Și au găsit că rațiunea e un bun instrument și că ea ne poate ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naște, crește, moare; dar ideea de animal, speța, rămâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mișcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea — și de aci deducea existența sigură a lumii. Spinoza, încă mai raționalist decât ceilalți, ajungea la concluzia că sigură e substanța, adică Dumnezeu, și tot ce există nu sunt decât moduri și forme ale substanței. E panteismul exprimat cu aproximație în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea rațiunii, găsea că absolut certă e existența substanței active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceștia au fost raționaliștii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulți, între care și pe religioși: Plotin din Alexandria, pe filozofii și sfinții creștini: sfântul Augustin, sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino și alții. Dormi cu ochii deschiși sau asculți?
Stă rezemată în cot:
Spune înainte... Și avea brațul alb și gol.
Așadar, timp de două mii de ani, aceștia și discipolii lor au căutat, îngroziți de nesiguranța simțurilor, să găsească sprijin în rațiune sau în credința în Dumnezeu. A venit însă școala filozofică englezească, știi că englezii sunt oameni practici, și a afirmat că nimic nu putem ști decât tot prin simțuri. Rațiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre acești englezi, Roger Bacon, și după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură și să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt părinții științei moderne. Ceilalți englezi, care au filozofat, s-au mulțumit să tăgăduiască valoarea virajului rațiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susținuse două mii de ani. Numai prin simțuri putem cunoaște ceea ce e de cunoscut, prin experiență. Înainte de experiență sufletul e „tabula rasa”. Totul vine prin simțuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simțuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; și cum cunoașterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există și senzațiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, așa cum sufletul provoacă și trăiește visele. Viața și materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduiește spiritul și revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiștilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi și se reduce la legile asociației ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simțurile și care, firește, nu are nici o valoare științifică. Tot un englez, și încă față bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunând, între altele, și o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. „Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. «Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?» «Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare»... «Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?» «Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Firește că am găsit o masă bogată și, emoționat, l-am întrebat ce a învățat acolo la Universitate...» «Multe, tată, și lucruri pe care nici nu le bănuiești. Am învățat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creație a simțurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e și ea creație a simțurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creație a simțurilor mele. Dumneata însuți, tată, ești o creație a simțurilor mele»... Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare și i-am spus, cuprins de mânie: «Bine, ticălosule, că vinul și paharul, și masa or fi creația simțurilor tale... poate... nu știu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o creație a simțurilor tale, când știu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. Ieși afară din casa mea și du-te la filozofii tăi».”