În casa Anișoarei, obișnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăța, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de frumoase și calde, bune de îmbrățișat, executau în brațele lui mișcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca și autoritatea plictisită cu care le făcea observații. Venise și el de prin cabaretele Parisului, adus de război, și forma, cu noi și alte vreo trei-patru perechi tinere, „banda noastră”, cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferință, dacă nu cumva, prin excepție, oricine vorbește despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască și să evite să vorbească în numele celorlalți — ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia — pentru că sentimentele pe care le încearcă sunt incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu corespund aceluiași conținut și, chiar dacă e vorba de același conținut, intensitatea și durata sentimentului pot fi nesfârșit de felurite, căci unul poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mâna vecinului, pe când altul ia asta drept o nuanță fără importanță, încât oricine iubește e ca un călător, singur în speța lui pe lume, și nu are drept decât doar să bănuiască aceleași sentimente și la alții, câtă vreme nu corespunde cu ei decât prin mijloace atât de imperfecte de comunicare, cum e cuvântul. Îmi ziceam că văd poate prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una dintre acele formule simpliste și stupide, mi se spune de către cei din jurul meu că sufăr atâta numai din cauză că „sunt gelos”. Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, neconformă cu normalul și realitatea. E încă una din formulele acelei enormități care e concepția metafizică a dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum câteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic și totuși era folosită cu furie: „Natura are oroare de vid”.
Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii.
Iată, de pildă, această întâie zi când a început neliniștea mea, din cauza lui G. ... Anișoara, care într-un fel avea mania excursiilor „în bandă”, a căror promiscuitate mie îmi făcea silă, a hotărât ca de
Sfântul Constantin și Elena (cădea acum într-o sâmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei zile la vie, la niște prieteni comuni, la Odobești, cu automobilele unora dintre ei. De la început m-a enervat urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în cele trei mașini și de două-trei ori ne-au schimbat, căci era cineva important care nu se simțea bine plasat. În realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbații care le interesau, iar când nu izbuteau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam și coboram fără să știm de ce, iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnați și inițiați sumar.
— Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu se mai termină?
Aici răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor care se aranjaseră bine și acum se temeau să nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-mea însăși, foarte ascultată din cauza frumuseții ei, și a cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în mașina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte. Eram obișnuiți, de doi ani de zile de când ne iubeam, să considerăm cu indiferență tot restul lumii, să ne simțim bine oriunde suntem împreună și mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfârșite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziție de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica și verifica reciproc impresiile. Când eram în lume și nu puteam vorbi unul cu altul, simple surâsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situația, caracterizau momente, ca în baza unei înțelegeri atât de statornicite despre lume și a unei obișnuințe de a comunica atât de perfecte, încât vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că și această excursie va fi o voluptuoasă incursie în viața celorlalți, în folosul nostru, al amândurora, și iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Așa credeam numai, în prima clipă, dar am înțeles mai târziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.
Din întâia clipă, firește, preferința ei neocolită, neascunsă și lacomă, a pus între mine și acest domn, venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzație de stânjenire. El știa ce vrea ea, eu știam de asemeni, și mai ales amândoi știam unul despre altul că știam (și probabil și ea la fel) și nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am exagerat, evident, politețea, în exces de vorbărie, ca să mă arăt cu prisosință binecrescut.
— Dar nu... dar nu... poftiți... de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun atunci... perfect... Tu stai bine? (nevastă-mea era la mijloc între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare... Când ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.
Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decât prezența lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce ușor emoționată — la început am crezut că din cauza soarelui și aerului înrourat al dimineții și al câmpului — și releva cele mai neînsemnate nimicuri ale drumului, cu exclamații. Dacă mașina era să calce un cârd de gâște, ea scotea un fel de interjecție ușoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie și vrea să spuie cu totul altceva decât spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta mașina trecuse. Plouase puțin în ajun și nu aveam acum fir de praf ca să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cârpă și nici ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primăvăratică. Brațul stâng îi era petrecut peste brațul meu, drept în față, de i-l simțeam, de la cot până sus la încheietura omoplatului, și în același timp îi simțeam toată talia, parcă și cu viața organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebrațul meu era ușor sprijinit pe șoldul ei. Desigur că și el sta tot la fel.
Tot fiindcă nu era praf, mașinile mergeau una lângă alta, luându-se din când în când, la întrecere, și atunci preaplinul de viață al celor care treceau înainte se manifesta în interjecții biruitoare, în saluturi cu mâinile și batistele.
După Valea Călugărească, una dintre mașini a avut o pană și ne-am oprit cu toții pentru ca stăpânii și conducătorii să repare răul în grabă. Am întârziat totuși aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri dintr-un măr înflorit, puțin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amândoi și ea și-a umplut brațele cu ramuri, de părea, blondă și cu ochii albaștri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluți un pom. S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era „asortat” cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, și, firește, „aparatul” nu lipsea.