Între timp, enervat că ea asculta cu o atenție pasionată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea. Îi explica, numai, în termeni tehnici, și așa cum îi știa el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franțuzești și cele americane. Mi-am adus aminte de vremea când audia la fel matematici complicate, pentru mine.
Către sfârșit, s-a mai petrecut o mică și semnificativă întâmplare. Noi rămăsesem încă la masă și în jurul nostru se făcuse grup. Câțiva comeseni se așezaseră în largi fotolii de trestie și se depănau banalități curente. Îndeosebi, o femeie urâțică și nu tocmai tânără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decât atât cât îi trebuia ca să fie interesant față de nevasta mea. Și când această urâțică i-a cerut un pahar de vin, îngâmfat și cu voință prostcrescut, a refuzat să întindă mâna și să toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil și femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
— Te rog să torni un pahar de vin doamnei.
Și cum el nu făcea nici o mișcare, iar eu mă consideram absent — s-a sculat și a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în același timp și un indiciu că ea, simțindu-se preferată și stăpână, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, așa cum regele Spaniei spală în Joia Mare doisprezece cerșetori pe picioare.
După-masă, s-au vizitat unele dintre pivnițele „celebre” ale Odobeștilor, de sute de pași sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri și calități, după îndemnul podgorenilor, toți meridionali și flecari, când e vorba de vinul lor.
Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică și neastâmpărată, în timp ce toți ne așezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neștiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram așezați cu spatele la intrare — luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine și zorele — la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenșii ochi albaștri de copil erau tulburi și își mușca îndurerată, deseori, buza de jos moale și roșie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziați n-au mai fost așteptați și se adusese la masă. Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea și ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiași ochi înlăcrimați din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam și când o lăsam ușuratic să aștepte jumătăți de oră și mai bine, întârziind la rendez-vous-uri, când ea îmi făcea reproșuri înlăcrimate și sfâșietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, și care au sfârșit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderențe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subțirică și mai spirituală. Ea suferea și nu ascundea nimănui că suferă, ca și acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E și una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiționism sentimental, crede, neștiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situația mea și mai jalnică, deoarece păream și mai mult de prisos, dureri și bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.
După ce ea și-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit și el, într-adevăr, cu femeiușca vie și neastâmpărată; și li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalți, un loc de favoare oarecum, căci alți întârziați trebuiau să se mulțumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-și învăluie vecina în griji mângâietoare și „tandre”, iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic și avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putință atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic și, evident, destul de tare, dacă „suferă”, și mi se părea că în viața mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, față de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculița în farfurie și să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Și aș fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu și bărbatul acestei femei. Între doi amanți situația este, deși mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreșit infinit mai simplă decât între soț și soție. Nu ți-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea și neplăcerea se caută și se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ți-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic și inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puțin acest adevăr că omul — cu conștiință — fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic și lumea. Și el își alege, liber, o altă conștiință, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarășa și moștenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuși, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, că peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față-n față unul cu altul, ca în această viață, vor fi și în veșnicia viitoare. E și una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre „jurămințile amanților”, căci și eu avusesem amante care-mi „juraseră dragoste eternă” și pe care nu le luasem în serios, iar după „partide” mai mult sau mai puțin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alți bărbați... S-a ajuns, în acest veac, sub influența vulgară a literaturii, la concepția pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, își aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.
Așa am gândit în vremea când, după ce atâta suferință din partea femeii mă înduioșase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soție și-mi răspunsese cu un surâs palid și dumnezeiesc: „Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simți în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat față de mine. Poți să mă gonești în zorii zilei și să nu mă mai primești niciodată în casa ta.” Firește, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleșitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Și intimitatea noastră creștea și se adâncea ca o lume nouă cu priveliști prelungi de întâiul ceas.