Ce însemnau acum toate aceste simțăminte și gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Și eu mă simțeam imbecil și ridicul, fără simțul realității, și naiv ca un predestinat „coarnelor”, ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos și scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în brațe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată și axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire și alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele. Sunt guverne, în țările din Apus, care primesc foarte des, și pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naționale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecință. Câteodată, aceleași guverne însă așază toată greutatea existenței lor pe un lucru de nimic și „pun chestia de încredere” uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbușesc. Unii bărbați nu-și iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) și nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecințele. Eu jucasem totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă și de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar știu ce voință de fier și rece am — una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferență de moarte, de neînvins — și știam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicații nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu știam singur dacă — oricât de îndârjită voința mea — siluindu-mi simțirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic și că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în „ipotezele”, pe care desigur ceilalți continuau să le facă asupra stărilor noastre sufletești, interpretându-le cum interpretează savanții microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe niște râme care urcă târându-se umed pe mine.
Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculița și cuțitul, privind palidă cu ochii mari albaștri, înduioșați, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea își plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înțelegea, firește, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă și pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul și deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.
Mă trudeam totuși să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărți. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă și spre cerdacul în care se dansa acum, s-au așezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la brațele purtătoare de scrumiere și pahare, până la fise și cărți noi, așa cum se obișnuiește în provincie, unde jocul de cărți e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopții, am pierdut suma cu care poate aș fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coșul pieptului devastat de șerpi vii ascunși sub cămașă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greșit, nu observam câte cărți au luat ceilalți, relansam fără să bag de seamă că așteaptă alții cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd și că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.
Cei doi se împăcaseră acum și, cu fața înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu și cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înțeleg, de departe, ce-i spune și, fiindcă fostul ministru era și el la cărți, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile și durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine și din cauza asta simțeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constați că plăcerea pe care o dădeai și credeai că singur poți s-o trezești (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig și pierdeam mai mult, unul din partenerii groși, care credea că-și poate permite glume, îmi aruncă așa, cu jumătate voce: „Ciudat... și totuși pierzi”. M-am învinețit și era gata să-l lovesc, când ceilalți, simțind respirația mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustața păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:
— Mai dați-le dracului de femei. Nu mai dați atâta importanță tuturor fleacurilor. Nu vezi că și nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceștia se ostenesc și le încălzesc pentru noi. Eu am și cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent și important: „Plus potul!” Au râs cu toții, convenind, și au continuat plusurile.
Și era adevărat că mai toate femeile tinere și acceptabile ca femei „se distrau” la fel, cu aceeași intenție de publicitate, dar la unele dintre ele această intenție era justificată: nesigure de puterea lor de seducție, încercau nevoia să-și verifice, din când în când, armele și țineau să se știe că au, sau într-unele cazuri mai au încă, „succes”. Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată și destul de închipuită de frumusețea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simțurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluențat de mine, ca pe un drum nou la nesfârșit.
Îngăduința, răbdarea, siguranța celorlalți bărbați, după ce m-a uimit pur și simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toți, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacționa, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune față de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înțelegeam că eu însumi, acceptând o dată situația, mă voi obișnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare și nimic nu mă împiedica să văd că, mergând așa înainte, pe nesimțite — cum poți să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simți deosebirea — aș fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluție, să fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe și am ieșit puțin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înțeles că o parte din perechi nu mai dansau și se plimbau prin grădina din jurul vastei locuințe, poate chiar — de ce nu? — și prin via imensă, în care se aflau și casă și grădină, de care nu era despărțită decât printr-un gard de sârmă, și care desigur avea destule portițe.