Gândul că nevastă-mea s-ar putea „da” așa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (și aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrățișare, mi-a înnegrit sufletul și m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea — pe care mi se părea că o jignește orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obișnuite și de plastice, pe străzile Bucureștilor, mă făceau să caut un fel de refugiu — să stea acum răsturnată și cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă și grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înțelegeam încă o dată că femeia care iubește are toate nerușinările, cu o inconștiență care pare magnifică tuturor poate, în afară de soțul ei, și pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: „Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistrați? Să încredințăm viața, libertatea, onoarea și norocul oamenilor unor femei, despre care știm că trei zile pe lună, cel puțin, sunt niște animale suferinde, inconștiente și turbate?” Mă gândeam și eu ce tristă experiență e să-ți condiționezi fericirea și cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut și să-i găsesc în vie.
Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai așezați la capătul pridvorului, pe parmalâc, și, apropiați, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoție. Mă așteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată și înduioșată recunoștință pentru femeia care, totuși, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie liniște la jocul de cărți...
Petrecerea s-a sfârșit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. Mai rămăseseră câțiva dintre jucătorii de cărți, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi și cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanță de tragic vulgar. Izbeau cărțile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor și în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie și nuiele albe împletite, așteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroșite din nou, soțiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă și al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzație nouă. Acum urmăreau înălțatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor și negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare și prospețime peste orășelul din vale, gata să se trezească, prospețime care aci sus nu putea birui totuși extenuarea fizică. Așteptam, cu seacă nerăbdare, o explicație îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de „discutat”? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-și spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruț dintr-un vin auriu și greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârșit mintea...
Era soarele sus când ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut, cu perdele de pânză de casă și borangic, cu fotografii străine, cu cărți, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenția altora — și cu sticle de parfum și apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mâini.
N-am putut sfârși dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea „academic”, i-am spus cu o voce de mort:
— Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viața mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri și azi.
M-a privit cu ochii mari albaștri.
— Nu înțeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mână, am râs ca un cadavru.
— Sincer? nu înțelegi ce vreau să spun?
Și ea, afectat:
— Absolut sincer...
Tremuram, aprins și indignat de atâta crasă prefăcătorie.
— Ei bine, atunci poate ai să înțelegi altă frază ceva mai simplă. Să ne despărțim. La București începem numaidecât, cum ajungem, divorțul. Dacă vrei să rămâi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri până azi, te rog totuși un lucru. Acum, când ai certitudinea că vei rămâne toată viața cu el, să evităm spectacolul și să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aici.
N-am văzut niciodată o privire de înger atât de obosit și de mirat.
— Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
— După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să mai întrebi despre ce e vorba.
Și, ca un bolnav, care nu știe ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
— Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?
Indignat și revoltat de atâta îndrăzneală, am întors capul cu dinții încleștați.
— Nimic.
Simțindu-se tare, stăruia ea acum.
— Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
Mi-era silă atâta, că simțeam că orice vorbă aș fi spus, ar fi căzut alături.
— Nimic... Vreau să ne despărțim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.
— Ștefane, te văd așa supărat... și-ți jur că nu înțeleg de ce?
Am început să fierb de mânie.
— Îmi juri?
— Îți jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc, și m-am hotărât să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproșez? Că pe drum a stat lipită de mine și de el? Că s-au coborât să culeagă flori? Că s-a sprijinit de brațul lui? Că au făcut un mic grup aparte?
— Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A râs indulgentă (ea).
— Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci când vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poți fi familiară cu toată lumea și atunci se pare că ești numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din lume dansează, cred.
— Da... însă nu numai cu un singur partener.
— Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
— Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.
— Ce scandal? Ți s-a părut ție. Nu ai văzut că — ți-am spus — toate femeile fac la fel? Așa sunt petrecerile astea. O dată acasă, nici una nu se mai gândește apoi la cunoștințele și întâmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoști cu toată lumea de aci... Ești de o sensibilitate imposibilă.
M-a mirat această intenție de maturitate în judecata ei și eram indignat, dar tăceam. Firește că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuși că ea nu mersese, cu trup și suflet, într-o aventură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniștri care, respectând cu sfințenie litera legii, își permit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conținut real scapă, printre silabe și propozițiuni, ca aburul prin țevile plesnite.
Aveam totuși în plasa logicii un fapt precis.
— Aseară, credeam că ți-ai sucit gâtul, tot întorcându-te să vezi dacă vine la masă.