— A, mi-am sucit gâtul, ce idee...! mi-am sucit gâtul...! și încerca să bagatelizeze.
Dar a simțit, din privirea mea netedă ca moartea, că aici nu încape tăgăduială și, nenorocit inspirată:
— A, acum știu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ți-aș spune ai vedea că...
— Dar spune-mi atunci.
— E un secret al nostru toate... madam Slugeru și madam Georgescu.
Ajunsesem și la „secretul de familie” din Boubouroche...
Și era în așternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul știut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci când vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte bucurii? Când știam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgență, de înțelegere. Numai sufletul poate înlocui lipsurile. Și sufletul nevesti-mi...
Mi-era pielea uscată, capul dur și gol să poți lovi cu ciocanul în el, parcă tot gâtul plin de câlți.
Mi-am îngropat fața în perna care se încălzea numaidecât, de a trebuit să schimb mereu căpătâiul, dar fără să pot dormi și n-am mai scos o vorbă până târziu după-amiază. Ea a dormit, a nădușit sănătos, s-a împrospătat în obraz și în privire, reintegrată vieții, numai eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearșaful și perna erau prea calde, cum toate cărțile, pe care am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborât către ora cinci în grădină. Se sfârșise parcă o sărbătoare, o întâmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete și eu supraviețuiam singur, dar cum dăinuiește o coajă de lămâie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leșios și când am trecut pe lângă bucătărie am simțit mirosul de mâncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei se înfundaseră într-un beci și acum ieșeau beți turtă. Fostul ministru plângea și ținea să mă îmbrățișeze neapărat, umplându-mă de bale și vărsându-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios și plângăreț al moldovenilor la beție, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstrații și invocări lirice de frățietate, pentru ca a doua zi, treaz și revenit la sentimente normale, să se prefacă (și cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile și legămintele celorlalți. Totuși e sigur că ei între ei, cel puțin în momentele acelea, se iau în serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine și el, ca la ducere. N-am vorbit decât, rezervat și politicos, numai cu el tot timpul, refuzând, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoința, prefăcându-se, dealtfel, că ia lucrurile în glumă. Mai târziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemându-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decât un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decât această așezare a ei. Dacă n-aș fi știut despre ce e vorba, dacă aș fi fost soțul naiv pe care-l voia ea, aș fi crezut că un subit și sincer acces de preferință o face să se agațe duioasă de gâtul meu, când ea nu făcea asta decât tocmai pentru că așa își putea culca picioarele și șoldurile, aproape în brațele celuilalt. Dealtfel, și mai general socotit, nu era oare cu un înțeles deosebit această împărțire a ei însăși, pe care o făcea, singură, între noi doi?
Încheiam bilanțul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt și fugărit, promis degradării și exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă și strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte „amicale”, tot așa cum amicale erau acele „tournoi” medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite și explicații amare, întocmai ca și în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi și tărgi acasă. Așa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
Peste două zile ne-am dus întreaga „bandă” la deschiderea unui teatru de vară și de acolo la un restaurant de la Șosea. Ce-a fost la țară s-a repetat și aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumusețe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecție totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viață, căci în noua cochetărie pe care și-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenție mai devreme, era parcă din eleganța unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.
— De ce atâta enervare?
I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea și mi-a spus, glumind frumos și cu emoție, încât nu mă puteam supăra:
— Știi o vorbă, și dacă nu o știi, ți-o spun eu: femeia înșală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu.
I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un „flirt”.
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
— E o formulă greșită, fără înțeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realități, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârșit, să-și păstreze totuși fecioria fizică (și care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest „flirt”, atunci când o femeie urmărește vreun interes și, ca să-l realizeze, face toate „avansurile”, dar după ce a obținut ce țintea, se refuză. Sistem practicat de multe actrițe și profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situații și pentru ea un „flirt” e o aberație.
— Ah, dumneata ești dintre acei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.
— Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?
— Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că ești în stare nu numai să-ți examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrățișării, să-ți dai seama exact de ceea ce simți, ca și când ai asista la un spectacol străin...
— Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiți, dar încheierea dumneavoastră — numai — e falsă. Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, dealtfel, atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptuoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și ultralucizi.
— Cu ce plăcere te-aș fi înșelat pentru această continuă neliniște și bănuială a dumitale, și desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganță de marchiză.
— Deci... nu m-ai fi părăsit?
— Poate că atunci da, dar aș fi regretat-o toată viața. Suntem atât de toante când suntem tinere.
Surâdea îndepărtat și frumos, cu părul ei argintiu... și eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? și ce înțeles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? și — imposibilă întrebare — vor mai fi altele acum? și — încă mai fără sens întrebare — de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun și melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu, și de prisos, bune.
Asta-i rochia albastră
Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână.
Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, și am stăruit toată seara pe lângă o femeie frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun „am stăruit” e un fel de a vorbi. După un ușor început, ea, dezlănțuită, m-a copleșit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la țară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. nu era acum de față. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanță de glumă lucrurilor. A declarat că dăruiește pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubește, a făcut scandal când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre femeile grase și slabe și, ca să-mi arate că ea e numai înșelător slabă, în fața tuturor, mi-a luat mâna și mi-a pus-o, apăsat, pe șoldul ei plinuț... Strânge!... Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta și mă aducea înapoi. Sâcâită, dezorganizată, nevastă-mea era vânătă, glumea galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea și o priveam, îi întâlneam ochii mari și îndurerați asupra mea.