Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deși dansam prost. Pe urmă m-a luat de mână și m-a dus într-un salonaș cu divanuri: „Hai, să fim singuri”.
Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiți unul lângă altul și m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc și hârtie, a scris un afiș: „Intrarea oprită... pereche amoroasă!” Cei care veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, și plecau, cerându-și scuze ipocrit. Glumea, firește, dar asta n-a împiedicat-o să-și frământe sânii de coastele mele și să mă sărute, când i se părea că nu vine nimeni.
I-am spus că trebuie să fim cuminți, m-am smucit și am plecat. Mi-era rușine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, și mă gândeam la situația delicată în care soția asta vulgară — cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai precisă — își punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu știe să-și stăpânească nevasta și nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să treacă” sau că trupurile „șarmante”, care se doresc și se întind, sunt deasupra oricărei „ridicole filozofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivități. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în același timp bărbatul serios „care nu știe să profite” e acuzat, el, de „naivitate”.
La ele însă naivitatea, prefăcută și cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, „făcând pe proștii” în fața unui judecător de instrucție, declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, știutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct.
Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu și nu vorbea cu nimeni. Noua mea amică a venit după mine: „Ești un caraghios”, și mi-a fixat o întâlnire în oraș.
Cealaltă era geloasă și suferea. Simțeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere și mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?
Acasă, furioasă și îndurerată, mi-a spus:
— Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicații mie.
I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decât ea la Odobești.
— Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu el, nu m-am înfundat, cu anunțuri obraznice, într-o cameră cu divanuri.
E adevărat că până acolo nu ajunsese, dar nu e mai puțin adevărat că tot eu mă simțeam în pagubă.
A ținut să-mi plătească însă, cu vârf și îndesat, întâia dată când ne-am găsit iar în „bandă” cu el. A stat mereu, aproape în brațele lui. Îmi spuneam că nu e decât o pedeapsă și că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă iubea. Cu toate astea, fizic ... spectacolul mi-era de neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aș fi spus, cum femeia pe care o iubesc e ținută în brațe de un bărbat, și i-am spus-o vecinei mele de rândul trecut și de data asta, care mă urmărea zâmbind.
— Dar dacă ai iubi o actriță, care, pe scenă, ar trebui să-și îmbrățișeze pătimaș partenerul, să-l sărute lacom pe gură?
I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:
— Cred că niciodată n-aș putea iubi o actriță.
M-am apropiat de divanul din colț unde se găsea nevastă-mea și i-am spus că plecăm acasă.
— A! Cum așa devreme? Nu; mai rămânem.
— Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mâine.
— Nu... asta nu se poate... nu... mai stăm... se supără oamenii dacă plecăm așa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poșetă și-și pudra obrajii.
— Cu neputință.
Și totuși am mai așteptat un sfert de oră. Era în mine ca o spaimă viu grăită.
— Dragă, nu mai pot rămâne nici un minut.
— Ei nu... trebuie să mai rămânem... vreau să mai stăm puțin, și-și desena acum cu roș buzele.
— Eu plec.
— Pleci fără mine.
Am privit-o, acum liniștit, ca un mort.
— Ela, îți dai tu seama de ce spui?
— Te rog... vreau să mai stăm.
— Nu se poate... sub nici un cuvânt, nu se poate să mai stăm.
Avea ochi mari, șterși și o cută între sprâncene.
— Ei bine, nu merg.
— Ela, te întreb încă o dată...?... Gândește-te bine ce faci. Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate.
Gândul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii zilei, acasă, mi se părea o monstruozitate rece.
Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei sentințe, și am plecat. Am așteptat în stradă zece minute și n-a venit. Cunoșteam la unul dintre hotelurile mici o cocotă destul de frumușică, voinică și nespus de vulgară. I-am spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o să scoată tot de pe ea și am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor și lacrimilor iubirii mele.
Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu știu dacă servitoarea i-a spus totul, dar când a înțeles, s-a îngrozit, și nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a înfuriat apoi și a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu prea avea de ce să se teamă.
— În patul meu, o adunătură de pe stradă?
Și cealaltă, cu o imensă și trivială doză de bun-simț:
— N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.
Vedeam, uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem.
I-am explicat că dacă face scandal și se află despre întâmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se râdă ca de o paparudă. A plecat trântind ușa, cu o energie pe care nu i-o bănuiam.
Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îți poate oferi și cealaltă și că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puțin lucru. Și parcă am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile, dospind de mânie, nu mi-a fost greu să îndur absența nevesti-mi. Pe urmă însă, am început o serie de ipoteze, în toate sensurile, ca să văd ce gândește și ce simte acum. Cum știam că iubește pe altul, nu-mi închipuiam că îndură prea greu purtarea mea și-mi recunoșteam dreptul, și mă felicitam chiar, pentru ideea bună de a-mi crea ultimul cuvânt. Mă întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne vom revedea, vreau să spun, în continuarea liniei trecute, așa cum, când te deștepți după un vis atroce, reiei viața ta întreruptă seara. Și simțeam că nu, adică nu mai aveam reprezentarea unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot închipui azi în ce fel aș putea deveni președinte de republică în America Centrală.