După o săptămână am simțit neapărat nevoia s-o văd, dar mi-am refuzat cu încăpățânare orice prilej. Am căutat însă pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gândește, ce face, dacă întâmplările acestea de răsturnare și eveniment egal cu mișcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanță. Nu mi-a fost cu putință să aflu ceva. Fiindcă pe stradă n-o întâlneam ca să-i cunosc noul surâs, am început să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă din stradă, cu examinări ușoare a tuturor femeilor la început, cu reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi înșelat din cauza pălăriilor mari și cu o tristețe de moarte, cu impresia că totul e gol, când trebuia să constat că ea nu e acolo. Aș fi vrut să văd capul acela mic de statuie greacă, blond, cu ochii albaștri, cum e acum în formă nouă, să văd dacă mă privește cu ură, cu indiferență. Printr-o fatalitate de neînțeles n-am întâlnit-o nicăieri. Am reluat legăturile cu toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca să-mi dea știri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totuși, de teamă că „nu se știe cum se întorc lucrurile”, nu-mi spuneau o vorbă, evitau orice discuție, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent, căci altfel n-aș fi avut nici o șansă să le am, mi-erau totuși, firesc parcă, refuzate. Am căutat să știe că petrec, că mă simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca niște scrisori încredințate unei poște lamentabile. Nu știam nici dacă le-a primit și mai puțin puteam ști ceea ce gândește aceea care le-a primit.
Să mă duc acasă la mătușa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-aș fi iertat niciodată slăbiciunea asta și nici n-ar fi fost posibil, atât eram de definitiv în gândul meu. Am început să caut invitații în casele în care știam că ar putea să meargă, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea, comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului organism, înăuntru. N-am mai putut mânca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un pietroi în stomac și un nod în gât. Slăbisem și-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb ca un om fără globule roșii. Am sporit petrecerile, ca să afle, să creadă că sunt slab din cauza orgiilor. În a patra săptămână, un prieten doctor și un profesor consultant au fost de părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Și n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pământ.
Am întâlnit-o totuși, în penultima zi de curse. Era zăpușeală, lume multă, și un suflu de oboseală nădușită lâncezea în atmosfera prăfuroasă și încinsă. Am văzut-o înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbântat brusc, am căutat numaidecât una dintre acele nenumărate femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerând bărbaților să le ia bilete pe cai, firește fără să dea bani, și am trecut vesel, radios și absent, pe lângă nevastă-mea. Era rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Când am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca și când era frântă de mijloc, privindu-ne cu ochi îndurerați. Îndura parcă o suferință peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascundă, căci totul îi era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai văzut-o acolo nemișcată, tristă, până aproape de sfârșit. Și pentru întâia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atât de lipsit de inimă... Și eu, care m-aș fi dus s-o îmbrățișez, s-o întreb cu o nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a răspuns doar privindu-mă în ochi, fără un surâs, fără nici o mișcare a mușchilor feței, ca o căprioară blondă, înjunghiată.
Peste câteva zile am întâlnit-o în fața chioșcului de ziare de la Independența. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea, când a dat cu ochii de mine și a înțeles că o așteptam, oprit mai sus, la câțiva pași. A avut o clipă de plăcere, nu de bucurie. Și-a mușcat, cu o satisfacție vulgară, buza de jos, ca și când ar fi spus, câștigând prinsoarea: „A, domnule, în sfârșit!” Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu lunecușuri de ironie voit banală și superficială, ca să pară tandră și indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urâtă, departe de mine.” „A... da... am avut eu azi-dimineață o presimțire bună”. „Ți-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din pricina soarelui.” „După cât știu, nu. Se vede că e tot soarele”. „A reapărut și el numai din cauza dumitale.” „Ce vrei, când întâlnim încăpățânați care vor să reziste, căutăm și noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să știe: „Ai mai sedus pe cineva?” și îi tremura vocea de parcă era o actriță la întâiul pas pe scenă... „Vreau să iau o trăsură”. Era ora 12 și jumătate poate. Mătușa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universității, la stația de trăsuri, am fost bucuros că nu era nici una. Mi-a spus că are de gând să se înscrie din nou pentru licență la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei săptămâni. Prin fața Ministerului de Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă era mai puțin vie?” „Vai, mi-ai uitat rochiile?” Și sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări, și iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, despărțirea era inevitabilă. Era stație mare de trăsuri și automobile. S-a oprit pe trotuar... și în mine totul s-a oprit... dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a strigat prea încet alta și pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la două, în fața casei mătușii ei... dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de pași ne-am întors, și pe urmă iar, până la ceasul trei și ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie. Eram așa de grăbiți și ne vedeam în treacăt numai.
— Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, și era profund adevărat, dar o spuneam cu un surâs, ca să pară abia ceva mai mult decât o glumă indiferentă... sărut mâinile.
— Vai! o să mă ocărască mătușa-mea. Dar puțin îmi pasă. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surâdea cu ochii albaștri, plini de suflet ca de rouă.
Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, chinuit de foame, adâncindu-mă ca în cauciuc în asfaltul încins, privind caii obosiți ai trăsurilor, storurile trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristețe ușoară și plăcută. Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoi.
Eram ca într-o zi imensă și întâmplările acestea mici, amănunțite până în fracții de impresie, erau printre cele mai importante în viața mea. Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar și iar, că tot ce povestesc nu are importanță decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfășurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât șirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aștri în necuprins, căci singura existență reală e aceea a conștiinței. Și, în organizarea și ierarhia conștiinței mele, femeia mea era mai vie și mai reală decât stelele distrugător de uriașe, al căror nume nu-l știu.