Ne-am împăcat peste o lună, când a venit cu brațele pline de crini târzii, ca o amantă, și am fost împreună toată luna august la Constanța. Locuință tihnită, plimbări seara pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piața Ovidiu, înțesată de lume, și uneori, în glumă, joc la bulă, când pierdeam regulat. Bineînțeles, în dimineața însorită eram și noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale și haine albe ușoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era încă extrem de frumoasă, mai ales când tot corpul i se făcuse ca grâul copt. Aproape înaltă, cu talia subțire și șoldurile vânjoase, cu sânii răzbind ghiciți ca merele prin maioul negru (strâns pe ea cum e un șarpe în pielea lui), aduna toate privirile. Puțin prea înalt pentru subțirimea brațelor și coapselor, făceam totuși, cred, o pereche potrivită cu ea. Când, legată la cap cu un tulpan albăstrui, cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor și-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerină, ușoară de tot, poroasă și albastră, tare ca vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalț, cu fața aurie.
În septembrie, întorși în București, am avut o ceartă din cauza copilului așteptat. N-a vrut să-l aibă și a trebuit să stea în sanatoriu vreo două săptămâni. S-a făcut bine abia pe la Sfântul Dumitru.
A fost un timp destul de liniștit și am putut să fac vreo două drumuri la o pădure, care făcea parte din moștenire, pe lângă Curtea-de-Argeș. Era un sfârșit de toamnă de o frumusețe largă și potolită, și priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea felurime de colorit care arată creșterile. Dacă vara e greu de osebit toate apele și asemuirile de verde, acum gama veștejitului cuprinde toate culorile tari. Câtă vreme unii copaci sunt încă verzi, alții au frunzele, pe negrul crăcilor, galbene ca niște caise străvezii. Unele frunzișuri sunt roșii sângerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, și departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare și potolită în căldură, îi dă o liniște melancolică.
Nu pot sta liniștit pentru că în compartimentul de alături (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de râs, comentarii, aprobări călduroase. Sâcâit, renunț să mai privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, și trec și eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, cu gâtul în piele moale și roșie, ca al curcanului, cu ochii vii și mustața mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul țării românești, când afacerile și plăcerile lăsau timp liber.
E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătând aerul cu amândouă mâinile. Esențialul, dealtfel, în replicile lui tumultuoase, sunt interjecțiile.
— Ee! ee...! Păi vezi! Când spun eu? și se scoală iar de pe fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?... cum o să reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? și arată Orșova, iar aici alta? și arată la Sibiu, aici încă una? acum la Brașov.
Dar cineva obiectează:
— Bine, domnule Predescu... tocmai acum când nemții au terminat cu rușii, de au ajuns în inima Rusiei?
— Păi tocmai d-aia — răspunse domnul Predescu deznădăjduit și scrijelat — tocmai d-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu încep așa — și începu să urce pe harta care indica stațiile, deasupra canapelei — și hai-hai, și hai-hai... A?... merge? și-așa mereu... și-așa mereu (în timpul acesta legănând urca și ocolea cu mâinile pe hartă, de la Arad spre Cluj, păscând parcă din urmă)... Ei, așa-i că i-am luat ca din oală?
— Domnule Predescu, dar Mackensen ăla și Hindenburg pretind că ei o să câștige războiul, adaose unul, nu pentru că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, și așa, ca să-l întărâte pe domnul Predescu.
— Daa? și își potrivește țigara răsucită, în țigaretul de trestie... O să câștige asta — iar aici face un gest foarte explicit, vârând degetul mare, printre arătător și mijlociu — auzi? O să câștige asta. Eu fac „pari”, domnule, că Hindenburg ăla al dumitale — și-și lățește buzele — daa, să vie el la mine... fac „pari” cu el... că mănâncă bătaie... pe oricât... Hei? se pune el cu mine?... Domnule, portar de hotel o să-l facem după război. Ceilalți aveau aerul că se miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi și cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpâni privindu-l și privindu-se parcă:
— Domnule, românii e deștepți... Ți-o spun eu...
— Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu cred ce susțin unii, că nu suntem pregătiți...
— Ce pregătire, domnule? — și ridică ochii disperat în tavan — ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregătești?
— N-avem tunuri... cine știe?
Domnul Predescu râde acum indulgent și cu pielea de curcan a gâtului gâlgâind:
— N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, și-ți dă franțuzul câte tunuri vrei: vrei o mie? îți dă o mie... vrei zece mii, îți dă zece mii. Și ridică brațele, apoi le lăsă să cadă, uimit și dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? și întorcându-se surâzător spre ceilalți, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise și șeful de tren, mustața ciupită): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamțul și franțuzul ăla, că sunt crescuți în puf — și, brusc furibund: Dumneata știi cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înțelegi dumneata?... Că o vâră până în prăsele... și dacă se rupe, dă cu patul armei... uite-așa... uite-așa — și lovea îndârjit și imaginar, înspre toate colțurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încântați.
— Zi, baioneta și patul armei, domnule Predescu?
— Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma românului... Aș vrea să văd eu pe neamțul ăla care să stea la baionetă... și se întoarce triumfător și dârz în dreapta și în stânga. Domnule, când or intra ai noștri cu patul armei printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noștri numai la scăfârlie trag.
Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici cârciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe șeful de tren.
— Nu-l cunoști pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu și avea dreptate, căci pe liniile astea secundare călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienții aceleiași cafenele. Domnul Predescu e de la Pitești, avocat... a fost și deputat o dată... merge la Curtea-de-Argeș că are o chestie acolo; și resemnat de admirație: Deștept om, domnule. Eu îl știu de pe linie. Când ți-o explica el ceva... Nu zic, mai e și domnul Adamici... dar parcă tot domnul Predescu e mai deștept.
M-am plictisit și m-am întors la locul meu, ca să privesc mai departe întinderile de porumbiște uscată, satele pe sub dealuri și surâsul melancolic al cerului înalt de toamnă în asfințit.
Dealtfel, și la Cameră chiar, după câte reieșea din ziare, discuțiile nu depășeau mult adâncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau „intrarea în acțiune” și partizanii „neutralității espectative”. Am avut prilejul să asist la una dintre ședințele importante, când tribunele erau încă de cu vreme înțesate de public, căci se știa că guvernul va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, când nemții sunt dincolo de Varșovia și aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?