Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la început numai pe jumătate plină. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutând în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din când în când, câte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hârtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anișoara a descoperit cea dintâi, cu un fel de bucurie, că poate stabili o legătură între ea și această incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, așezat pe băncile opoziției (așa, din cochetărie politică), obosit și preocupat.
Interpretarea deputatului „nemțofil”, făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surâsuri ironice. Profundă impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: „Și veți lăsa acest popor erou, care e poporul sârb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărâtor, în această mare, în această neasemănată clipă istorică?” a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:
— N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului prin fața primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, când a ridicat mâna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
— Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotârcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele astea, arătă cu degetul înspre capătul rândului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mâinile atât de scurte că abia îi ajungeau pe pântece.
A fost o ilaritate imensă. A râs și banca ministerială, a râs și oratorul însuși. Tribunele înțesate — în cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaților unii se sufocau, atârnați chiar de stâlpi — au răsunat și ele de hohote.
Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru „lărgimea de vederi” care îl caracteriza, pentru aerul lui „frondeur”, revoltat parcă, deși militant liberal, era foarte apreciat pentru „destinderile” pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și câștigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.
S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, de pe banca ministerială și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezișă, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustață de fante îmbătrânit. Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectând parcă incinta. Ține mâna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet dar sigur de ceea ce spune:
— Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev inconsecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plânge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:
— Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și băncile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gândul că ceasul sfânt al realizării naționale ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mâna dreaptă ridicată, cu pumnul strâns, iar cu arătătorul întins, cu mâna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămâna trecută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor — și ridică tonul — eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lângă sânul mamei lui acasă... pe toți i-aș trimite în foc, în prima linie.
Și trecând mai târziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
— Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atât pot să vă spun: că suntem gata. Și aci rămâne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton câtva timp, pe urmă iar: Lăsând la o parte gluma, atât de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mâna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvâcnind arătătorul intens, în afară) lăsând deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, când e știut că marile victorii se câștigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca și când comandanții ar fi cam în lături și la spatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri se vor lupta cu baioneta — și nu e tun care să reziste baionetei românești — împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atâtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.
Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întregi.