În mașina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp ce claxonul își cerea drum printre vehicule și pietoni, cele două femei fierbeau de admirație.
Le era, firește, mai aproape succesul unchiului. Niciodată n-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gândirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Căci „spiritul” presupune lipsă de sensibilitate și un profund dispreț pentru oameni, cel puțin în clipa aceea. Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decât o formă de lichelism, căci nu „făcea spirite” decât pe socoteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricând, să țin sub înrâurirea mea sufletul și convingerile nevestei mele, și pentru că această protestare retorică nu e suficientă („dragă, orice ai spune, e deștept”), am oprit mașina și am intrat, invitându-le stăruitor, în librărie. Am cerut un dicționar medical străin și, la pagina știută, am citit, subliniind cu vocea:
„IMBECILITATE (fig. 1 100). — Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale și morale. Inteligența lui e mărginită, totuși are calități de memorie, de imitație și oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simțul moral îi e atins... Revoltat, nedisciplinat, mincinos și lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaști, sau nu se înțeleg decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinși asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internați e infim, în comparație cu acela al imbecililor care circulă liberi și care trăiesc ca vagabonzi, hoți și pezevenghi.”
... Sau „oameni politici” în România, ar fi putut să adauge acest dicționar. Dacă „vivacitatea de spirit”, memoria și capacitatea „de imitație” sunt calitățile esențiale ale deșteptăciunii, atunci trebuie să recunoaștem, le-am spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicațiile clinice ale dicționarului și că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deștept, „pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu național.
Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevastă-mea acum mai puțin decât pe cealaltă.
— Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anișoara, privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane de metal și de agende.
Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anișoara că e de altă părere decât ea:
— Așa e totdeauna... pune în toate o patimă, iar către mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.
— Un filozof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, surâzând, bruna mea verișoară, cu oval desăvârșit de Elviră romantică, dar cu simț practic și apropiat actualității, de nevastă de om de afaceri. Îmi spunea „filozof” căci știa că asta mi-e dezagreabil și ea o voia chiar ca insultă.
— Cum calm? De ce să nu pun patimă?... Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară numai în actul judecății, cere adică să nu ai interese contrare și să iei toate măsurile de precauție intelectuală. Dar astea sunt de domeniul inteligenței și al onestității, nu al indiferenței sufletești. Un om poate să fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de „obiectivitate”. Și, în orice caz, după ce, judecând calm, ai ajuns la o opinie, ești dator s-o susții cu hotărâre și îndârjire, cât mai expresiv. Chiar oamenii de știință, după ce, pasionați și cu grija adevărului — căci nimic nu se poate face fără pasiune — au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susțin cu tenacitate și cu dorința de a face să triumfe, chiar dacă ar fi amenințați cu rugul sau cu ocna. Entomologul își apără gândacii lui cu patimă. Nu se poate susține stupiditatea că nu există cauze și adevăruri care să merite să te pasionezi pentru ele, că totul e relativ și indiferent, în raport cu... eternitatea. Totdeauna indiferența asta ideologică și amabilă, prezentată sub unghiul veșniciei, ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul actualității și cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent și amuzat al lumii aceștia plină de infamie și de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, având aerul că-i ești deasupra.
— Obiectivitate înseamnă să recunoști că și adversarul are dreptate, uneori cel puțin, îmi replică ironic și suficient, din nou Anișoara, ducând, mioapă, cu grație, aproape de lornion și de punctul negru de frumusețe, din obraz, o agendă dintre cele de dinainte.
— Altă aberație... Raportate la același punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în același timp. Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunț eu la opinia mea — și pentru asta încă îți trebuie curaj — și o împărtășesc pe a lui, dar tot cu pornire și hotărâre. Indiferență nu poate fi în nici un caz, căci există o pasiune a adevărului însuși.
Au zâmbit și una și alta, cu îngăduință, și am înțeles, melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. Anișoara trimisese mașina, și s-au depărtat amândouă, pe jos, prin mulțimea din care făceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea migdalei, pe care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei tulburător strânsă în ciorapul de mătase, cizmulițele de antilopă ale modei.
Se îmbrăcau de o vreme amândouă la fel, ca să-și sporească frumusețea, una blondă, alta brună, cum își sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecție.
Am dat apoi examenul, amânat în iunie, de anul III. Cu G. ne întâlneam destul de rar și avea o atitudine mai curând rezervată. Nu-și vorbeau decât foarte puțin. Totuși, în decembrie, când am plecat pentru două săptămâni la țară, la Anișoara — pentru vânătoare și plimbări cu sania — a venit și el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat nici un semn de nemulțumire. Ciudat a fost că ea s-a supărat pe Anișoara, a scurtat cu o săptămână această vacanță cu mese copioase și nici nu și-au mai vorbit. Și mai târziu am făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecări în vizită ale nevesti-mi, căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru că acum se văd când doresc, în vreo garsonieră, dar niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit.
Între oglinzi paralele
În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la Azuga, ne-am întâlnit în restaurant și m-a luat cu el. Când am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre, perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar mutrele zăpăcite și somnoroase ale servitoarei m-au neliniștit. Era acum o realitate care nu-mi încăpea în simțuri: casa era goală ca un mormânt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia: la teatru... la mătușa ei... lucruri vagi și imposibile pentru 1 jumătate cât era când sosisem eu. Nu știam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineața. Îmi repetam necontenit, ca idiotizat: N-aș fi crezut-o niciodată în stare să facă asta... Am stat o bună bucată de timp, trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Știam că acum totul e sfârșit pentru totdeauna, că e sfârșit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aș fi crezut o femeie atât de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, interminabil tunel, simțeam că voi înnebuni.