Știam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârșiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate și, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puțin, iar sfârșitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreț față de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până atunci, și poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit și dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.
Aș fi vrut să fie vis, ca să fie deșteptare posibilă, dar nu era decât încrustată realitate. După ce am fost în stare să mă ridic din fotoliu, am alergat așa, în necunoscut și, probabil, pe la casele rudelor ei. La „tanti Lucica” nu era, la surorile mele nu era, și n-aș fi dorit nici celui mai cumplit dușman al meu să caute în zorii zilei și să sufere cum sufeream eu, întrebând dacă nevastă-mea, plecată de acasă: „... e la domnia-voastră cumva?”
Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, speranța stupidă că e acolo și că totul, dacă n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebați și impresia că, față de cei cu viață sigură în casa lor, ești un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice caz, un accident, o întâmplare neprevăzută nu mi se păreau de presupus.
Pe urmă, am înțeles că totul e pierdut, că trebuie s-o părăsesc cu totul nopții și aventurii ei, întorcându-mă acasă. Aș fi vrut să alerg, să strâng sticlă spartă în pumni, să încerc orice, numai să pot fărâmița din noaptea care mă despărțea de zorii zilei. Când eram mic, în ajunul unei călătorii, nu puteam dormi și mi-era teamă, singur în noapte, că „a doua zi”, în mod excepțional, nu va mai veni. Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur și simplu, decât cele de până acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în fața acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi înnebuni până în zori. Aveam impresia că nu mai sunt stăpân pe destinele mele, ca și când aș fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioși s-au aprins și aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile și neprevăzutul unui câmp. Dacă adunam toată suferința din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea și de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung și, cu palmele lipite de obraji, așteptam cu neliniștea și teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii speriați, se chircesc și așteaptă... Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care mă murdărea de prisos... când fusesem atât de loial?...
A venit a doua zi abia, pe la opt dimineața. N-aș putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intențiile de gesturi și explicații, pentru că eram așa de sfârșit, atât de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operații fără anestezie, nu așteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârșit, pentru ca să închid ochii numai.
I-am șoptit, făcând, înjumătățit, o sforțare:
— N-aș mai vrea să te văd niciodată...
M-a privit cu o ură ștearsă, de rând.
— Atunci, mă gonești?
— Nu știu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic voinței mele...
— Așadar, mă gonești?
— Nu pot să-mi dau seama de nimic, și nu pot alege din mine nimic... Înțelege ce vrei... Spune-mi dacă ai ceva de lămurit...
A fost din nou un stâlp de ură, toată, înțelegând că lupta e mult mai grea decât o bănuise ea.
— N-am nimic de lămurit...
— Nu, n-ai să poți lămuri nimic. Poți să mai rămâi puțin dacă dorești... dar dacă vrei să știi, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntârziat, și-ți voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.
Iar m-a privit cu alți ochi, răi, apăruți de din dosul ochilor ei știuți.
— Așadar, mă gonești?
Peste vreo câteva zile, i-am scris neted și convenabil, întrebând-o dacă nu preferă să divorțăm fără formalități, fără explicații multe, și a acceptat.
Am suferit din nou mistuitor. Ziua și noaptea (literalmente), nu puteam gândi decât la ea. Toate explicațiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecător de instrucție maniac, bolnav.
Să renunț la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de neînlăturat și atroce.
Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de ecuații întregi sufletești.
Tot trecutul îmi apărea cu alt înțeles decât cel cu care eram obișnuit, iar una dintre cele mai dureroase operații erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobești, la țară, și acum simțeam că acolo am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o plăcere. Era ca un doliu adânc și dureros. Dacă vedeam o pereche sărutându-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil și văd, jucându-se în drum, frumoși copii străini. Piesele de teatru și filmele cu dragostea, care îndură orice și până la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată și stupidă melancolie.
Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o găseam, plecam numaidecât, cu un cuțit înfipt și rămas în piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporții de catastrofe. Bineînțeles că marile „scene” clasice ieșeau din câmpul sensibilității mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. Când sufeream atât din cauza unei priviri, nici nu-mi puteam închipui între mine și ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea între noi o discuție ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu explicații, cu stăruințe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar în zilele acelea, un film în care nevasta își umilește îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul, părăsindu-și copiii, el o caută în toate părțile, o imploră să vie, se duce după ea într-o stație de băi mondială, iar când ea e părăsită de amant, își dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) și vine din nou acasă lângă copii. Și amândoi cred că ceea ce n-a fost cu putință pentru trecut va fi cu putință pentru viitor, că seriile lor sufletești s-au încheiat, când, pentru mine, o singură absență, noaptea, de acasă, era cât tot cerul de mare, și când odată ajunși și împăcați, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi-aș fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvârlind banii în fața femeii, ca în Dama cu camelii? Crescând la scara sensibilității mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grâu pentru fiecare pătrățel al tablei de șah.