„Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna cu fața tânără și păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca să vadă ceilalți de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot spăla pe dinți, sau că n-au o carte, sau că nu pot face cuiva un serviciu.
Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care mă primește, sub pretexte de aglomerație, grăbit ca pe un soi de creditor. Am crezut că am sfârșit cu el pentru toată viața. Totuși, peste vreo două zile, când ne-am întâlnit, a venit la mine, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), absolut sincer. Dezolat chiar.
— Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ți-am spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce era pe capul meu?... că trebuia să introduc atâta lume la ministru?
Înțelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de răspuns și că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid și care știam că, nici în clipele când aș fi fost dus la eșafod, n-aș fi spus unui prieten — fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai așa, din cauză că-s prea ocupat — răstit: „Lasă-mă în pace acum!” i-am spus că aș fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut.
Simțeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase — acum când nu mai puteam mânca aproape deloc — deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, și oricât aș fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.
Mă gândeam zi și noapte, în afară de puținele ore de somn — când dealtfel de cele mai multe ori visam — neîntrerupt la ea, ca și când mi se lichefiase creierul și nu mai era în stare să schimbe „motivul”, ca un pian automat, stricat, cântecul.
Într-un timp m-am hotărât ca, de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Și în nădejdea că voi influența restul zilei, era important ca aceste două ore hotărâte să înceapă de dimineață. Cum mă deșteptam însă din somn, nu aveam îndestulă voință, era ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gândul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exercițiu impus când mă aflam în baie. Căutam să mă gândesc la altceva, iar când imaginea ei se asocia și încerca să se însăileze restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă, totuși, nu izbuteam, schimbam numaidecât obiectul gândului. Când, însă, nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu încăpățânare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va bănui un atât de copleșitor grotesc. Mi-era rușine, în adâncul intimității mele, ca și când aș fi suferit de o boală rușinoasă și penibilă... Uneori, când intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, așa ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau când, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am înțeles, mai mult ca oricând, legătura dintre moral și trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanșeze suferința fizică, fiindcă tot pieptul îmi era gata, supus, pentru asta. Zăceam așa, vreme după vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram și mizeria și urâciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbați care, aproape cu ostentație, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit versuri în care poeții se vaită cu vorbe mari că au fost înșelați, și toți aproape își făceau un orgoliu din această suferință din dragoste... Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aș fi avut păduchi, și orice aluzie la această suferință mi se părea o infamie.
De aceea, întâia mea grijă a fost să se știe că mă preocupă altă femeie... Am înțeles atunci chinul acesta, pe care pe urmă l-am văzut mult mai răspândit decât s-ar părea, al oamenilor care se simt osândiți să se arate cu multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia.
Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întâlnim printr-un prilej direct, dar altfel aș fi vrut oricând s-o întâlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de seară sau la vreun teatru, fără ca eu să știu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei și înțelegătoarei prietene, când o dată a subliniat, cu familiaritate, această paloare a mea) și mi se părea că am lipsit de la o întâlnire vitală pentru rostul existenței mele.
Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci înaintea mea. Am salutat, când am trecut prin dreptul ei, căutând să am un aer cât mai degajat și am făcut haz exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu atât mai ușor, cu cât prezența ei, singură, era un fel de izbândă pentru mine. Eram încă mulțumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenție. În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă de vreo câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlnească privirea și exageram încă veselia mea altoită.
Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i făcea brațele lungi încă mai albe, mai calde, plinuțe, voluptuos încheiate în umeri. Gâtul îi creștea ușor, cu linii suav răsucite din grumazul gol și alb, spre rădăcina părului, căci mușchii ascunși urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.
Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul băncii, sta oarecum în profil față de mine. Fiindcă înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu piezișă, nas acvilin, bărbie ușoară) pe un fond de lumină, ca o aureolă, așa cum provoacă intenționat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin albeața lor palidă, adunau lumina, așa cum o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în sală, nu pe scenă, așa ca la spectacolele revuistice. Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieții. Am plecat de la teatru însănătoșit, pentru câteva zile, cel puțin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine.
Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat și, cum știam că trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă și înmuiată recunoștință pentru acest fapt, deși eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai cu femei.
Altă dată, ne-am întâlnit într-un restaurant de noapte, după ieșirea de la spectacol. Era într-o mare tovărășie de domni și doamne serioși, frumoasă, și părea destul de veselă.
Eu privisem mai întâi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru și să nu fiu deci surprins de prezența ei (așa făceam la orice restaurant și teatru), ca să nu-i dau pe față tulburarea mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Și să o descopăr, cu indiferență abilă și plicticoasă, abia mai târziu. Eram întovărășit de o tânără actriță, renumită mai mult pentru frumusețea (caligrafică și mediocră, de altfel) decât pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreață, a devenit lividă și s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-și mascheze suferința, a rămas aproape necontenit cu privirea asupra noastră, examinându-mi mereu, apăsat, tovarășa de masă. Când o vedeam cât suferă, simțeam că în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni și ani), așa, în câteva minute, cum cresc plantele sub privirea magică a fachirilor.