După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămân la ea, mă plictisea oarecum. Simțeam asta după oboseala anticipată, la gândul că va trebui să mă îmbrac apoi și să cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineața acasă). Mi se părea că o îmbrățișare a amicei mele nu merită atâta oboseală. Căci, în afară de clipa când azvârleau întâia oară cămașa de pe ele și când aveam impresia oricum, oricând, a unei neimaginate minuni pentru simțuri, aceste femei nu mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frământ în brațe manechine de lână.
Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o bălăbăneală plată și vorbea întruna, într-un jargon de culise, probabiclass="underline"
— Nu-mi dă mie să joc, că le-aș trânti o creație, așa... Și la acest „așa”, făcea cu mâna arcuită un gest, scurt, zvâcnit, cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Nițeasca?... Crede că dacă și-a luat mașină acum...
Mă gândeam cu necaz că, întârziind, pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se părea prețioasă. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sânii ca niște mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac economie de cerneală.
Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, când nu ți-e foame, un fel de mâncare care nu-ți prea place, farfuria e puțin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.
Pe urmă ne-am trezit totuși îmbrățișați, așa ca animalele, dar mă întrebam dacă voi merge până la capăt. Mi-a venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atâta.
Am înțeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o îmbrățișare, odată cu trupul frământat, și sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Și cu atât mai aprigă e voluptatea acestei pângăriri, cu cât mai plină de noblețe e icoana răsturnată. Cauți, crescând în exasperata, în smintita înșurubare, durerile și bucuriile trecute, frumusețea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuiești devotamente de înger lânced și gingășii înduioșătoare, jocuri de inteligență neasemănate și melancolii zâmbitoare. E bucuria de a vedea, răvășită, leșinată de voluptate — prin tine — femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, și pe urmă încremenit în spasm, ca în fața unui miracol.
De aici nevoia atâtor amante și atâtor amanți de a striga, în clipele ultime, orori, vorbe deșuchiate, ca niște măști smulse, care să facă și mai aprig simțul, actul profanării. Dar eu, ce să profanez în inteligența și în sensibilitatea de cocotă ortografică a femeii de lângă mine?
Mă desfac plictisit, și, ca de obicei, mă las în voia mea interioară.
Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsă și vagă, despre anatomia sexuală a personalităților de noblețe și loialitate celebră. Au fost atâți obsedați de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.
Într-o zi, la ora prânzului, prin aprilie, m-am întâlnit cu nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli și, deși viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în mine, am salutat-o surâzând.
— Sigur, cumperi atâtea bunătăți și pe mine nu mă inviți?
Spuneam asta în glumă, firește, dar dacă m-ar fi invitat cu adevărat, nu știu, zău, ce aș fi făcut. Mi-a întins, cu voie bună, mâna subțire și moale, pătrunsă de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.
— Nu... Nu te invit, că nu ești cuminte...
I-am răspuns, cu dorință evidentă de a nu aprofunda nimic:
— Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea comanda, celui ce o servea, pâté de foie gras.
— Asta e pentru domnul...
Și râzând prietenos, cu o lumină jucăușă în ochi, s-a dus la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul cenușiu.
Ce departe erau timpurile când, neastâmpărată, avea grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între târguielile de la băcănie. Și acum, totuși, intrusiunea glumeață a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual și sprinten, care m-a înveselit.
N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămâni. Am făcut, întrebându-mă mereu, fel de fel de ipoteze.
Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten și cu mine și cu ea pe vremuri, boem și ziarist acum, îmi spunea cu nedumerire și cu oarecare intenție de acreală:
— Dragul meu, nevastă-ta e puțin cam ingrată. Am întâlnit azi, la Muntele de Pietate — am eu chestiile mele acolo — pe mătușa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut în casa acestei mătuși.
Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.
M-am interesat, puțin mai de aproape, și am aflat că, de două săptămâni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un pachet de cărți, din librărie, am ales un braț de flori și i le-am trimis cu câteva rânduri, fără titlu.
„Am aflat că ești bolnavă... Îmi pare nespus de rău (exageram tonul, ca să-l creadă convențional). Ai aci câteva cărți, de Anatole France și Wilde, autorii d-tale favoriți, ca să-ți treacă mai ușor timpul. Ți-aș fi recunoscător dacă, având nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ți aduce rândurile acestea.
Cu prietenie și urări de sănătate,
Ș.”
Am așteptat răspunsul, ros de zeci și zeci de superstiții, cum de altfel îl și trimisesem: unui anume comisionar bătrân negricios, cu mustața mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă răspunsul acasă, căci aveam superstiția că momentul găsirii unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza și nici nu-l pot primi din mâna servitoarei, pentru că nu prea mi-o închipuiam spunându-mi: „A venit un comisionar cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuși plăcută. Îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de așteptare. Nu a venit decât peste două ore. Am citit plicul, desfăcut cu nervozitate, stând rezemat de bara de alamă a unei vitrine cu pălării și cravate scăldate-n lumină. Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.
„Într-adevăr, sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îți mulțumesc foarte mult, dar florile și cărțile mi-au făcut o nespusă plăcere. Toți prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decât oricare altă floare.
Cu multe mulțumiri,
E.”
Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut la o fereastră deschisă (casa mătușii e sistem „vagon”, are ferestrele joase în curte) și pe urmă a venit la geam o cucoană bătrână. Doamna tânără era în pat: a sprijinit hârtia pe o carte ca să-mi scrie. Și după câtva timp, cu nevoia de a-și cere iertare:
— Domnule, mi-a dat bacșiș un napoleon de aur. Am spus că mi-ați plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase până n-am primit. Vă spun, ca să nu socotiți că eu primesc bani, lăsând să creadă acolo că nu m-ați plătit. Mă cunoașteți.
— Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?
— Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două tablouri, un domn ofițer și o doamnă.