— Mai avea flori... multe în cameră?
— Flori? Flori... adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca să aibă timp să se gândească.
Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorințe pe care mi-o atribuia, așa de la el.
— Cum, omule, nu erau flori?
— Zău dacă am văzut una măcar... dar poate or fi fost...
— Ah, afurisită femeie, dragul meu.
M-am gândit, până seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc eu și să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus că nimic nu mă îndreptățește la asta, că, de altfel, n-am nici măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar primi o împăcare. Iar când mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a înnegrit sufletul și am înțeles că e sfârșit până la sfârșit.
Am trimis peste câteva zile pe una dintre surorile mele, cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu stăruință, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie și indiferență, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că așteaptă să se termine divorțul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo și pe Anișoara, cu care deci se împăcase.
S-a făcut bine și, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capșa. Eu conduceam pe actriță la teatru, ea era cu Anișoara și bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind și când, după zece pași, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeași privire de căprioară blondă, înjunghiată.
Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu părerile de rău... Suferă atât... poate că... în sfârșit... e atât de greu de fixat vina în dragoste.
Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunțat la nădejdea că aș mai putea-o găsi și am rămas în tovărășia câtorva prieteni, într-un soi de cârciumă cu parc (adică grilaj de șipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, grătar și lăutari). Evident că s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri și amănunte din plin au fost date despre felul deosebit al câtorva femei cunoscute de noi toți de „a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă.
Într-una din zilele trecute, un funcționar superior de tot, din minister — cel care povestea dădea nume precise — se trezise chemat la telefon pe la ora șase de către nevastă-sa, care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o neglijează, că e singură acasă și nu mai poate de dorul lui, că „să-l mai dea naibii de minister”. Directorul nostru general leșina de plăcere și o certa, cu o sigură de sine afecțiune și îngâmfare. În realitate, femeia îi telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cât i-a telefonat bărbatului, își lăsa trupul pătruns și frământat de vigurosul ei tovarăș de aventură. Și când la urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decât sfârșitul firesc al acestei întâmplări, care reedita în formă ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio. La început ascultam cu respirația rărită, frământând nodul cravatei, mutând paharul și furculița din loc. Pe urmă n-am mai putut respira și eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacșiș ispititor unui chelner, să alerge până la hotelul vecin și să caute, în carte, dacă G. are telefon. Mă chemase și nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna istoriile astea cu femei, când se dădeau nume autentice — nu în simplă anecdotă — mă înnebuneau. Se zice că studenții în medicină, când citesc întâia oară în tratate descrise anumite cazuri, se cred și ei bolnavi de aceste maladii. Așa cum mulți dintre ei care aud pe altcineva dând lămuriri despre boala de care suferă simt și ei dureri, sau se sperie mulți dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Când se povesteau întâmplări despre bărbații înșelați, aveam impresia că și mie mi s-a întâmplat la fel. N-am fost liniștit nici când chelnerul mi-a spus că G. nu are telefon și nici nu m-am gândit decât cu oroare și dezgust la nevastă-mea și la toate femeile întreaga săptămână care a urmat.
Pe urmă, am început să uit îndestul.
În ziua de Sfântul Constantin și Elena, era la curse, tot cu Anișoara și bărbatu-său.
După luni de zile, am vorbit amândoi mai îndelung, plimbându-ne prin fața femeilor în rochii văratice, sprintene și luminoase ca niște afișe colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foișorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte, elegante și albe ca o lebădă, până la capătul pajiștii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie și comentarii despre lumea de la curse.
Într-o vreme, tonul a devenit mai precis.
— Mi se pare că ai pierdut la primele curse?
— Da... se vede că din cauză că mă iubești dumneata.
— Sunt tentată, atunci, să joc și eu.
— Vrei să știi cu adevărat dacă te iubește? Și îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănându-se, cățărată pe o ramură prea subțire. Căci mă gândeam și la mine și la amantul ei — și nu știam cum i se angrenează gândurile.
— Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună decât adevărul, și surâdea, răsfrânt în ea.
Mă gândeam ce bine i se potrivește, cât de a ei e această gândire.
Câtă lipsă de sensibilitate și ce acomodare grosolană îți trebuie ca să accepți o minciună! Și de ce? Ce voluptate poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care și restul se valorifică? Această mulțumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decât poftele mediocre, m-a făcut să încerc o undă de superioritate... Și totuși:
— Dar cu certitudinea din dumneata însăți, cum te împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit surâzând și s-a ferit ca și când aș fi privit în cărțile ei, la joc.
— Nu știi niciodată... nu știm niciodată nimic.
A venit voinică, frumoasă și cu tot părul alb, tânără încă, prietenoasa mea protectoare.
— Am să-ți mărturisesc o slăbiciune.
— În sfârșit...
— A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să câștig bani. Fie și la curse... dar nu-mi place să mă înghesui acolo, strivită în mulțimea de la ghișeu. Înghesuiala, pentru o femeie tânără, mai merge, dar o babă ca mine ar face „gen operetă”. Ești drăguț să-mi iei niște bilete? și îmi întinse numaidecât câteva hârtii, ca să nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ți-o păzesc eu în timpul acesta.
— Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită de cum am păzit-o eu singur.
Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele pentru doamna argintie pe alți cai decât mi-a cerut, hotărât, dacă vor câștiga caii ceruți de ea, să-i plătesc de la mine, puțin dealtfel, căci erau favoriți.
Pe aleea de lângă paddoc, femeile, stând pe bănci și arătându-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau întovărășite, care parcă defilau într-o grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriță, foarte inteligentă, fermecător dezmățată și bună camaradă, căuta să ia notă de starea cailor, plimbați în acest țarc cu nume englezesc, înainte de a li se pune șeile.
— Observi — mă întrebă zâmbind (îi spun de multe ori, în glumă, că e o reclamă de pastă de dinți, căci mereu râde și arată două șiruri mici de dinți desăvârșiți) — câtă noblețe au caii aceștia?... Câtă eleganță neafișată?