Observația ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mârțoage slabe. Li se văd prea mult coastele și scheletul, merg obișnuit cu capul în jos, iar când nu sunt întărâtați, par niște indivizi foarte cumsecade.
— Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pământul — și-mi arată un cal slab, dar cu mușchii atât de tari și de lămuriți că păreau și ei oase — n-a fost bătut niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decât stăpânul lui (era un fost postăvar îmbogățit din samsarlâcuri) care, dealtminteri, îl și speculează fără milă. Da... n-a fost bătut niciodată. Câți, între el și gloabele arătoase, care trag cu mofturi și figuri la trăsuri, ar ști să aleagă?
Și râdea mereu, arătând cele două rânduri de dinți regulați și albi, ca lucrați de mână.
— Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la Capșa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întâia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace-uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganță.
— Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decât ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectuaclass="underline" cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sunt profesorii secundari din țările balcanice, pe când, oriunde, adevărații savanți nu sunt decât niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amândoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursângelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că ei toți știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.
— Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate. Dar apropo — ea spune apropo tocmai pentru că simt că nu e nici o legătură și încearcă nevoia să creeze una, fie absurdă — te-am văzut adineauri cum făceai suferință cu fosta dumitale nevastă.
Mi-a încremenit un zâmbet pe buze.
E un barbarism monstruos care ar scoate din mormânt pe toți luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din franțuzește, mai întâi într-o locuțiune rămasă culiselor cu exclusivitate: „a face foame”. Când actrița, tânără și frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tânăr și frumos și el, care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuință: „Ești nebun? vrei să facem foame amândoi?” Acum, derivat, ea mi-l aplică mie, cu un teribil simț al grotescului. M-am crispat ca o meduză, dar râdea atât de frumos, cu toți dinții, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o întrebare:
— E atât de grotesc să suferi din dragoste?
— Nu...
— Vorbești sincer?
— Te asigur! și râdea mereu.
Mi-am adus aminte că are un băiețaș de vreo cinci ani, pe care-l iubește ca o nebună, fără să știe sigur nici măcar cine i-a fost tată, așa încât uneori glumește: „În modul acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decât pe mine”.
— Ascultă, ai vrea ca, atunci când va fi bărbat, băiatul dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte preocupări exclusive?
Mi-a răspuns neted, fără ezitare:
— Nu...
— Ai vrea să fie iubit?
— Oh... da...
— Și să iubească?
— Mai ales...
— Să iubească, chiar de nu va fi iubit?
— Da... da... neapărat.
— Bagă de seamă, dumneata, care ești femeie, care ai fost și ești iubită, care ai înșelat poate...
— Nu „poate”... sigur.
— Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale să iubească femeile, chiar dacă ar fi să fie înșelat? Ai vrea să sufere din dragoste? Și, cu toată dorința de amărăciune din mine, jucând ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate măsurile unei mărturisiri... sincere: Bagă de seamă...!
A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă.
— Ți-o spun din toată inima că aș vrea ca fiul meu să fie iubit de femei, și cred că va fi, dar îți jur că aș vrea să le iubească oricum, chiar cu riscul de a fi înșelat de ele. Și acum spune-mi pe ce cal să joc...
I-am zâmbit cu o neroadă recunoștință, i-am spus că eu joc anapoda, i-am dorit câștig și am plecat să dau biletele cumpărate.
Caii pe care dorise să joace „venerabila prietenă” au rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci aveam nevoie de succese în fața nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A ieșit un cal aproape nejucat.
— Vai, am așteptat anume să îmbătrânesc, ca să pot juca la curse... Și tot pierd... Acum când nu mai pot spera nimic.
— Sunt dezolat, și nu știu ce sfat să vă dau... Cred, în orice caz însă că superstiția e neîntemeiată... Căci bănuiesc că ați câștigat... Ia vedeți biletele din poșetă.
— Calul numărul șapte? Ei nu!? De ce vă mirați? Acum priviți în fața tribunei tăblița indicatoare pe foișorul de la sosire... Șapte? Nu?
Râde, gâdilată, uimită, râde și nevastă-mea, atrasă în jocul acesta al întâmplării, femeie, cu tot ce e în ea femeie, justificând dorința mea de a avea un succes. Se revarsă și trece de noi lumea tribunei și a grilajului, aspirată spre paddoc și aleea umbrită.
— Trei bilete pe numărul șapte? Dar mi se pare că nimeni n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Câștig o avere. Tânărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea dumitale e prețioasă femeilor... cu dumneata, chiar când pierd, câștigă.
— Chiar când câștigă... pierd, o corectează nevastă-mea, îngreuind cu înțeles cuvintele, ca să i se ierte calamburul și ca să-i dea o anumită adâncime.
Pe lângă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva de făcut decât să ne examineze. Și făceau asta cu o lipsă de discreție uimitoare. Bărbați și femei ne măsurau, ca pe niște manechine care poartă confecțiunile unor case de mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele, dar nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decât când noi eram obiectul lui. Tot așa, de pildă, nevastă-mea, uneori, și astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu și cu o strălucire pasionată, îmi dădea impresia că numai pentru mine are această privire (când sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi și în obraji). Bănuiam totuși că privește la fel și pe unii bărbați străini, dar văzută din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă găsesc și eu pe direcția privirii ei, ca să pot judeca. Dar, bineînțeles, asta era imposibil și a trebuit să adaug încă un fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.
Acum toată lumea se revărsa spre paddoc și aleea de castani de lângă el, desprinzându-se de grilajul alb, coborând din tribuna albă, pe scările înguste, aspirați toți ușor, parcă de o pompă nevăzută.
Eram mulțumit de această după-amiază și-mi era teamă să prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer care a bătut câteva puncte și se codește să meargă mai departe, de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de momentul despărțirii, pe care nu-l puteam închipui, căci mi-era greu s-o văd pe ea plecând, lăsându-mă în loc. Aș fi avut reprezentarea fizică a părăsirii și aș fi suferit ca întâia oară. Mi-am adunat rezervele de voință și i-am luat prin surprindere mâna, spunându-i destul de gângăvit și scurt: