— Sărut mâinile.
Zâmbind mirată, cu ochii mari albaștri, sculpta nervoasă grilajul alb cu umbreluța.
— Pleci?
— Nu mai stau și la ultima cursă.
— „Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?” și surâdea, șoptind această aluzie la marșul cântat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpaților.
— Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă „am recucerit tot ce-am avut de recucerit”.
— Ah?
— ...și atunci ți-aș fi răspuns că...
— !? Mă privește lung.
— ...nu. Spune, ce pot să răspund?
— Nu se știe — și surâde mai nervos, mai viu, mai ironic — nu se știe niciodată.
Doamna argintie venea cu brațele pline de bancnote, pe care le ținea la piept, ca pe niște flori, stârnind surâsuri de prietenie și de admirație în urma ei.
— Scumpă doamnă, n-am ce-ți face, dar soțul dumitale, după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile... Sunt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari, cu pleoapele frumos îndoliate, surâdeau fără să creadă.
Am privit-o precis.
— Pe cuvântul meu, doamnă, că da...
A fixat-o cald pe nevastă-mea:
— Care din noi două să considerăm asta drept o impertinență? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul... de-am ajuns la asemenea întrebare... Domnul ăsta tulbură situațiile cele mai limpezi și zăpăcește pe toată lumea.
Treceau pe lângă noi, plimbându-se prin fața meselor de la bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în rochii deschise ca pastelurile, cu brațele goale, și domni în jachetă, cu pălăria tare și binoclu atârnat de gât, această alee cu pietriș constituind între cântar, restaurant și intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al înaltei mondenități, câtă vreme marea mulțime se înghesuia la paddoc, la ghișeuri și pe aleea castanilor. Am stăruit să plec.
Afară, în fața porții, tot câmpul viran, care slujea drept piață, era plin de trăsuri și automobile. Altele începuseră clasicul circuit dintre rondul al doilea și casa doctor Minovici, în lumina vie, oblică și fără putere a asfințitului. N-am găsit trăsură și am pornit-o pe jos. Venea dinspre oraș, în trapul maiestuos al unor armăsari negri și mari, o trăsură nouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile groase cât cele de automobil, cu pernele reliefate ca niște romburi bleumarin, fixate așa ca să se poată rezema clienții de ele, lăsând picioarele să fie mângâiate de blana roșie, așternută jos. Integrându-se arcuirilor largi de lac și stofă, o femeie tânără și palidă, a cărei linie incomparabil elegantă relua parcă motivul unduit al aripilor trăsurii, părea o „Damă cu camelii” visătoare și istovită, absentă cu totul la celelalte șiruri de automobile și trăsuri, din care zeci de ochi căutau s-o privească măcar în fugă. Era numai o banală și lacomă cocotă, fostă servitoare, care nu cunoștea Dama cu camelii nici măcar din traducerea apărută în „Biblioteca pentru toți”, dar care, cu ușurința levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasă, neasemănat machiată, imita la perfecție modelele ajunse aci din a treia, a patra mână (când sensul și conținutul se evaporează și când imitatorul nu mai știe măcar pe cine imită).
Cu cât mă apropiam de oraș, aleile umbroase erau tot mai pline de lume, până am ajuns în centrul furnicarului popular și festiv de la „Bufet”.
Săptămânile următoare m-am simțit din ce în ce mai mult convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă făceau să suport nesfârșit mai ușor ruptura și eram foarte mulțumit de bunul gând pe care-l avusesem, provocându-le. Depărtarea nu mai era o dramă unică și distrugătoare de organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un sistem de acomodări.
Prezența femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat, dar aveam norocul că o puteam izola de orice condiții logice și, indiferent dacă aveam noi motive de nemulțumire ca fapte și gânduri, eu tot îi simțeam binefacerea. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puțin obsedat de ea și aveam o senzație de vindecare.
Dar după aceea, ca și când s-ar fi strâns tot dorul de ea în mine, ca răul tot dintr-un abces, simțeam neapărat nevoia s-o văd. Încercam, e adevărat, noi rezistențe, izbuteam pentru câtăva vreme, dar căderea era mai puternică. Rezistam totuși, până în clipa când conveneam că trebuia s-o văd. Odată convenit acest lucru, ca și când un zăvor s-ar fi tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întârzia cât de puțin, dar eram cuprins de un adevărat iureș accelerat de nebunie, când nu mai puteam judeca nimic și când, orice s-ar fi întâmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam anume într-o singură seară în restaurante, prin teatre, la prietene și, de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o în ambele rânduri când am căutat-o la mătușa ei, printr-un noroc la care nu mă așteptam, singură acasă, putând deci să mă primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese și indiferente, căci altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Aveam totuși, limpede, impresia unei probabilități de vindecare în viitor, firește fără să pot preciza cât de îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai mulți.
Într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un soi de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul al doilea. Niciodată nu ajunsesem la o atât de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, și câteva zile am avut impresia că am găsit o explicație menită să revoluționeze filozofia. Era în mine un luminiș egal, o claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe care-l dă morfina.
Ajunsesem la concluzia că era o greșeală aceea pe care o făcea Kant, deducând caracterul de universalitate și necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum metafizic. Dimpotrivă, rămâneam în lumea experienței și găseam mai mult decât suficientă explicație a universalității și necesității matematicilor în originea lor de ordin convențional. O bună parte din filozofia kantiană mi se părea prăbușită prin această descoperire.
Atunci am înțeles, am simțit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei și un soare interior, mult mai calm și mult mai luminos în același timp. Gândeam neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul și de la o descoperire la alta nouă.
De ce linia dreaptă e oricând și oriunde drumul cel mai scurt între două puncte? Pentru că așa am convenit să-l numim și, dacă nu ar fi așa, nu l-am numi așa. Universalitatea și necesitatea sunt ale limbajului.
Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenția răsfrântă înăuntru. Nu știam nici pe ce străzi merg, nu auzeam nimic în jurul meu și câteodată, traversând, dam buzna peste automobile. Tot ce era rază de lumină era absorbit în interior. Lumea automată și lumea conștiinței deveneau independente una de alta și își continuau seriile diferit. Mi s-au întâmplat și necazuri penibile, alteori numai ridicule. Căci puteam numai să încep seria automată, nu s-o și controlez mai departe. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioșc să iau ziarul, dar nu mai luam restul și uneori nici ziarul. Nu țineam minte nimic din ceea ce făceam. Era să am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn și o doamnă, fostă prietenă din copilărie. Am început, pe jumătate prezent, să-i sărut mâna ei și pe urmă, continuând, i-am sărutat-o și domnului. A devenit palid, și-a tras mâna brusc și m-a dezmeticit și pe mine. Abia mai târziu lucrurile s-au lămurit. Era convins că nevastă-sa fusese dragostea mea și că revederea asta târzie m-a emoționat atât de mult, că m-am zăpăcit de tot. Când adevărul era că eu de abia luam notă, cu mijloacele de cunoaștere periferică, de această întâlnire.