Mai avusesem cândva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adâncă și intensă interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fără noimă: cum aș cheltui un miliard, sau cum aș organiza o călătorie la Polul Nord, sau, când eram în primele clase de liceu, realizam un fel de Românie-Mare în harta geografică refăcută după mine, când nici nu bănuiam războiul care va veni.
Am descoperit într-o revistă însă un fragment de articol în care Giovanni Papini expunea exact aceeași opinie despre apriorism ca și mine. A urmat iar prăbușirea sufletească, iar golul canceros. Mai ales că Papini nu era nici măcar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat și fantezist.
Într-o zi, căutam să refac ceva din prezența femeii, scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea în odăița ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarțe, câteva acuarele, etajera de cărți și biroul ei mic. Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge și nu avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de asemeni, firește răspunsuri la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate și tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, toate cărțile îi erau pline de note și scrisori uitate printre pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărți și iată că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-l descoperisem în numeroasele scotociri de până acum... Am avut un fior, ca și când aș fi pus mâna pe cifrul dorit al unei taine.
„Fetițo, diseară Iorgu pleacă la țară, că e 15 februarie și trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urât de moarte singură acasă. Vino să mâncăm amândouă. Am și croitoreasa la mine, poate că-ți tai și tu taiorul... Seara dormi la mine, dacă vrei, stăm toată noaptea de vorbă.”
Era scrisul Anișoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, data când am venit de la Azuga.
Simt că amețesc; că mi se deschide o perspectivă uluitoare, deși dorită, ca putința de a merge a paraliticului, culcat în fața altarului pentru maslu. Caut să fiu cât mai liniștit, ca să pot înțelege bine. Așadar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească, așadar sunt cu adevărat un tip imposibil, care complică absolut orice întâmplare, iar ea e femeia unică — și totul se poate șterge ca un vis îngrozitor. Îmi dau lacrimile și plâng încet de bucurie. Va să zică era totuși o soluție, când eu nu vedeam nici una...
Pe urmă a început bănuiala că aș putea fi victima unei abile manevre. Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de curând acolo? Ea era certată, cel puțin așa știam eu atunci, cu Anișoara, de aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe urmă, data e prea săritoare în ochi, prea cu intenție: 15 februarie. Și de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu mi-a lăsat un bilet? Rămân îndelungată vreme ros de îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei. Probabil se împăcase cu Anișoara și eu nu știam. Ca să aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicități și nici nu avea certitudinea că aș fi găsit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să ție să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Când mi-a refuzat primirea oricărui ajutor material și când eu sunt cel care mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubește e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curând verosimilă întâmplarea însăși. Dealtfel și suferința ei, în tot timpul acesta, suferință care acum îmi pare absolut certă, confirmă această părere.
Mă îmbrac repede și pornesc spre Anișoara. Pe drum, am însă o nouă îndoială. Dacă totuși scrisoarea e întocmită? E foarte posibil ca ea să nu vrea să divorțeze, căci ar pierde o bună situație materială, iar faptul că mi-a refuzat ajutoare pe care le putea bănui modeste nu înseamnă că e dezinteresată. Încep să judec și atitudinea ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine și ea. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să mă vadă. Însă că suferea vizibil, poate fi și din cauză că suferea sincer la gândul că pierde o situație materială. Ca aspect, suferința sufletească și cea cu mobil material nu diferă și e greu să știi dacă o femeie suferă că nu-i vine amantul la rendez-vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. Iar dacă din orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă, pentru ce atunci nu avea orgoliul să ascundă și că suferă, în stradă sau la restaurant? Și dacă această suferință era atât de mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne împăcăm? Dar dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost oare o dovadă pentru mine că ține la o situație materială? Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea și un cointreau, lăsându-mă mai departe pradă frământării din mine.
Când mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are casa plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-și putea închipui că are să fie demascată de comisionar). Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. Dar dacă și-ar fi făcut din comisionar un complice, dându-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus că i s-au dat bani și că i-a primit, de vreme ce era complice cu ea și știa că n-o să-l trădeze? Pe urmă, nu i-ar fi ei frică să n-o trădeze mai târziu Anișoara? Dar dacă amândouă au fost complice și ea o are pe vară-mea „la mână”, cum se spune? Ar trebui, pe de altă parte, să mă interesez ca să știu cu preciziune dacă Iorgu a fost într-adevăr la țară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă el a fost, era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant a arătat cândva că se poate demonstra, deopotrivă, și că spațiul și timpul sunt infinite, și că sunt finite. Tot o astfel de antinomie e și faptul de a ști dacă o femeie te iubește sau nu, căci îți poți demonstra cu ușurință, pornind de la aceleași fapte, și că te iubește cu istovitoare pasiune, și că te înșală, batjocoritoare. Numai dacă nu admiți că amândouă ipotezele sunt adevărate, și, ca teză și antiteză, se contopesc, ca să rămânem în filozofie, în sinteza hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuși, convingătoare: că ea n-a evitat divorțul și, oricât aș crede în întâmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei vreun bărbat, chiar când am căutat-o prin surprindere.
I-am telefonat Anișoarei că iau seara masa la ei.
Deși mai sunt numeroși musafiri la masă, n-am răbdarea să plece și tot timpul aducând vorba de agricultură, despre momentul când se încep muncile, fără să întreb însă de-a dreptul, căci știam perspicacitatea cu care se refuză bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri asupra situației lui, am căutat să aflu dacă Iorgu fusese într-adevăr la țară, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau câțiva oameni politici, femei din cercurile care vânează cancanuri și întâmplări mondene. Unul dintre comeseni, aflând că sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare admirație și am avut impresia că și ceilalți împărtășesc aceleași sentimente. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului.
— O știți pe cea mai nouă a lui Nae Gheorghidiu? și — la întrebările întrebătoare: care? cum? — începe să povestească: Acum vreo câtva timp, eram vreo cinci-șase inși la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea asta, când Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică Săvulescu de la Brăila, îl știți pe Săvulescu cum e totdeauna, lânos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numără banii: „Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te și tu la baie, mă”. Da Vasilică, de colo: „Zău, mă Nae, fac baie în fiecare zi”. Și serios, acesta: „Ascultă, Vasilică, atunci schimbă apa...”