Râd toți cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă știm ce i-a făcut unui alegător al lui.
— Vine — spune povestitorul — un tip care-i cerea de doi ani să-l numească în vreo slujbă: „Coane Nae, acum a murit, de o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau eu locul lui!” „Vrei locul lui, mă Vasiliule?” „Da, coane Nae!” „Bine, mă, uite-ți dau o scrisoare pentru primar.” Și scrise primarului o carte de vizită închisă, în care-l ruga să ia măsura lui Ghiță Vasiliu și, dacă i se potrivește coșciugul, să-i dea lui locul mortului.
Alte hohote de râs, alte exclamații de admirație pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu Lumânăraru o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniții pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că niciodată n-au să mai plece oamenii aceștia. Anișoara ține acum ca Iorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu. Firește că toți acceptă și Iorgu povestește:
— În prag, la Capșa, Nae se întâlnește cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. „Ce mai faci, Nae?” „Bine, dar tu?” „Păi să vezi, că am fost la Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu... am făcut acolo un consult... că a trebuit să las pe soacră-mea la moșie tocmai acum când e lucrul în toi, că am luat în arendă și o moșioară a lui frate-meu”, și dă-i, și dă-i... Nae, de colo, îl privește lung, așteaptă și, pe urmă, mirat: „Ascultă, dragă, ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? Eu te-am întrebat ce mai faci, așa cum se întreabă. Ce, tu ai luat-o în serios?”
Alte râsete. Un tânăr povestește că Nae Gheorghidiu are aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la Finanțe, o petiție, pentru două vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu prețul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai mulți nu le vine să creadă, dar tânărul își dă cuvântul că a văzut petiția și că Nae obține de la acest ministru acum ce vrea, numai să nu mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eu aveam febră de nerăbdare.
Abia după-masă, târziu, când lumea plecase, aducând iar vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la țară la 15 februarie.
Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anișoara:
— Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?
Mi-a răspuns rece, calculat:
— Nu știu.
— Te rog, Anișoară, spune-mi... te rog mult.
Și făcând pe stânjenita:
— Nu știu... nu pot... sunt patru luni din februarie până acum, ce vrei!...
— Totuși...
— Ștef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic.
Iar Iorgu, gros, cu fața mare, ștergându-și de vin mustața groasă și scurtă, nemaiputându-se stăpâni:
— A dormit... dragă, a dormit în vremea aceea cam de două-trei ori, de câte ori plecam eu la moșie... o chema Anișoara, că-i era urât singură.
E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.
— Și de ce nu mi-ați spus până acum?
— De unde știam noi de ce v-ați certat? Și pe urmă, naiba să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă nimeni. Și-a ales o scobitoare, a pus-o între dinți și apoi a măsurat liniștit farfuria cu brânzeturi.
O săptămână întreagă, o lună, a fost o beție de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicații, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.
Am mai rămas două săptămâni în București, pe urmă am fost concentrat și asta mi s-a părut o calamitate, dar am aranjat așa ca ea să petreacă vara la Câmpulung.
Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaș, găsisem la o familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, curată, cu sofale jumătate din cuprins, iar alături o odaie mică, pentru bucătăreasa adusă de la București. Era destul de aproape de mine, căci de la Dâmbovicioara la Câmpulung să tot fie treizeci și ceva de kilometri și avea deci mereu amenințarea venirilor mele neprevăzute, asemeni unui rond de noapte pasional.
La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniștit. Îmi scria că se simte mulțumită, că aerul limpede și cu miros de brad îi face bine, mai ales după iarna de petreceri, că n-a făcut nici o cunoștință nouă, că e „încântată”, că nici una din vechile noastre cunoștințe nu e în Câmpulung.
Îmi descria micile ei bucurii singuratice în această stațiune de vară. Să citească dimineața câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piață să cumpere brânzeturi, zmeură și mere, să doarmă leneșă după-masă; la șase, să ia dulceața și cafeaua cu coana Atena, gazda și vechea prietenă. Că seara, uneori, făcea plimbări cu Tanți și Zoica, nepoatele coanei Atena, pe bulevard, ca să asculte muzica.
Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam câte-o scrisoare, cam cu același cuprins, care mă liniștea ca o binefăcătoare promisiune.
Ultima noapte de dragoste
Dar ultima scrisoare mă chema „negreșit” la Câmpulung, pentru sâmbătă, sau cel mai târziu duminică. Era o impresie tulbure, care mă neliniștea. Încercasem în toate chipurile să obțin o permisie de două zile, fără să izbutesc. Pândisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care îmi conduceam plutonul și izbutisem. Arătos și cumsecade oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînțeles când era vorba de această permisie. Miercuri seara, după-masă, căpitanul Corabu trimisese, rugat de toți, ordonanța să-i aducă flautul și ne-a cântat câteva bucăți nemțești, de un sentimentalism luminos și catifelat, cu totul în contrast cu firea cruntă și iute a acestui om, care îngrozea până și pe superiorii lui. La Viena, când era ofițer în regimentul 5 vânători, luase și lecții la conservator și era prețuit ca un adevărat artist de camarazii lui nemți. Îi făcuseră cadou, la plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră de preț, plată, cu o potcovioară într-un colț, cu inițialele lui împletite, de aur, într-alt colț, cu semnăturile tuturor săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu mâinile puțin cam scurte, încrucișate peste talia care nu mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui epitrop de biserică de sat, cazania. N-a zâmbit decât când căpitanul Floroiu, care, cu mustața bătrânicioasă și blondă, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu să cânte doina, a cărei execuție e tradițională la flaut, ca ouăle roșii la Paști. Căpitanul s-a executat și a cântat-o cu un simț al melancoliei, al dorului, aici, între pustiurile muntoase, crescute în noaptea rece, de ne-a copleșit pe toți.
Mi-am lungit gâtul după Dimiu și, încet:
— Domnule căpitan, v-aș ruga să-mi dați voie sâmbătă și duminică la Câmpulung. Vorbeam cu răsuflarea rărită, în șoaptă miloagă, aproape.
Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt:
— Nu se poate, și a ascultat mai departe flautul.
A doua zi l-am pândit când a apărut pe platoul de instrucție, trecând de la companie la companie, cu mustața cuminte și groasă, ca un harnic arendaș de la un ogor la altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în probleme de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, simplu: „Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc”, spre deosebire de căpitanul Floroiu, care expunea erudit o temă, și de căpitanul Corabu, care își pedepsise compania, cu ofițeri cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un povârniș apropiat și deci era alături, atent, cu încruntare, să vadă dacă i se execută ordinul.