La ora raportului, când am venit în odăița care slujea de cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu, cu vreo doi sergenți de la popotă. De o săptămână, socoteau mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt. Sâmbăta trecută, regimentul avusese inspecția generalului comandant de divizie și batalionul nostru primise ordin să pregătească, jos în tabără, o masă după cuviință. Oamenii clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii primiseră vestoane noi. Vreo trei-patru, reputați ca vânători, fuseseră trimiși în munte să aducă vreo capră neagră, căci mergea vestea că peste prăpăstiile și piscurile Pietrei Craiului ar fi câteva capre negre. În realitate, vânătorii n-au adus decât o căprioară și, sub supravegherea unui comandant ofițer, care trecea drept mare meșter, s-a servit spinarea de căprioară cu sos și cu ciuperci. Multă bătăie de cap i-au dat meșterului camarad însă păstrăvii. Bucătarul nostru era prea neșlefuit ca să poată găti o masă atât de subțire ca păstrăvii fripți în pesmet. Nu mai spun că și vânatul lor a fost o problemă foarte complicată. Pentru noi, mai vânam și cu granatele Savopol, că tot nu erau bune de altceva, cu toată paza. Acum însă, ca să nu se sfărâme carnea fină, trebuiau prinși cu mâna, pe sub pietre, în apa tăioasă de rece, de la izvoarele Dâmbovicioarei, dar prinși chiar în zorii zilei de sâmbătă, pentru că: „Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e de mâncat decât viu... nici câteva ceasuri nu ține. Dacă vrei să mănânci păstrăv după cinstea lui... Și pe urmă, dacă nu l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e untul bine încins, nu mai e păstrăv, e terci. Asta nu orice bucătar știe s-o potrivească după dichisul ei, că dacă-i prost, îl usucă, dar la mijloc îl lasă crud de-ți dă greață.”
Explicații care dădeau răcori celor cu răspundere: „Vasiliule, frate, să nu ne lași”. Doi inși aveau să îngrijească de ale băuturii: niște braghină vestită de pe lângă Golești, țuică de Câmpulung, „dacă n-o găsi de Văleni”, și zece sticle de șampanie, Mumm Very Dry, „căci numai de asta bea”. Cașcavalul proaspăt de Câmpulung, zarzavaturi și legume, alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obișnuit. Dar ceea ce a dat mai multă emoție căpitanilor noștri (generalul venea să facă o inspecție în vederea înaintărilor la gradul de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se dea la începutul mesei două ouă fierte, numai două, „dar dacă nu se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se renunțe”! Câtă bătaie de cap pe bieții oameni, că au dat în grija unei ordonanțe anume supravegherea unui cuibar și tot le era teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură, încât ordonanța să dea dintre cele mai puțin proaspete... Dar, în sfârșit, totul trecuse cu bine, ouăle fusese într-adevăr proaspete, iar diferitele bunătăți îngurgitate, digerate cu laude.
Acum toate cheltuielile prânzului era îndemn să fie scoase din „economii”, exact de la „ordinar”, adică de la masa trupei, căci regimentul nu avea fonduri speciale. Rațiile celor care erau în permisie, ajustări de carne la cazan și ceva mai puțin zahăr la ceai, toate cumpănite cu chibzuință, de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul. Am așteptat zadarnic să se termine adunările de cifre și cercetarea tablourilor. În cele din urmă am plecat, căci am înțeles că nu pot obține, întrerupând o asemenea discuție, ceea ce nu obținusem când se cânta doina.
După-masă ne-a chemat să ne împartă niște broșuri trimise de la regiment. Erau câteva cărțulii subțiri, tipărite prost, pe hârtie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca „legea chiriașilor”, de pildă. Noi învățăminte de pe frontul occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei în războiul actual. În sfârșit, o a treia: Notele unui căpitan din armata germană. Câte un căpitan sau maior, din birourile statului-major, traducea și tipărea astfel de broșuri, fie că-l interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu le dădea nici o importanță, și, trimise la corpurile de trupă, zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broșuri patriotice prin pivnițele prefecturilor. Din când în când, „ca să se descarce”, aghiotanții de regimente le distribuiau la ofițeri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de către generali și state-majore, căci era vorba de învățăminte pentru conducere, la început, iar eu și cu Orișan eram convinși și chiar uimiți de seriozitatea cu care se documentează ofițerimea noastră superioară — căci aceste cărțulii erau cu adevărat extrem de interesante — dar mai târziu am înțeles că supraevaluasem anumite inteligențe. Deci, în timp ce luam bucuros broșurile:
— Domnule căpitan, vream să vă rog, ca și-aseară, pentru o permisie de două zile la Câmpulung... Am acolo...
— Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ți fac?
— Domnule căpitan, nici nu vă închipuiți ce serviciu mi-ați face...
— Cum să nu știu... știu... dar nu se poate...
Aseară, la popotă, în sfârșit, a fost a treia încercare, mai nefericită decât toate. Eram cu gura arsă, cu ochii tari în cap, căci simțeam că nu voi putea fi la Câmpulung decât dezertând și, prevăzând toată nenorocirea, eram totuși hotărât să dezertez. Toată noaptea m-am frământat mistuitor.
Iată, au început să se albească ferestrele, în casă întunericul se rărește ca un praf și eu n-am închis încă ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ștearsă.
— Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu... a venit după dumneavoastră Nistor Oancea.
Căpitanul Dimiu e în cămașă de noapte țărănească și în papuci.
— Domnule... vrei să pleci la Câmpulung?... Ai treabă acolo?
— Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreșit...
Tace îndelung, pe gânduri, ca și când m-ar fi chemat doar așa, ca să-mi puie o întrebare acolo, și numai după un timp:
— Deh! domnule...
— Domnule căpitan...
Acum soldatul îi aduce pe masa țărănească, acoperită cu pânză de casă, o dulceață și o cafea neagră.
— Mai adu o dulceață, Gligore, și o cafea pentru domnul sublocotenent. Și, întorcându-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineață și asta e „cafeaua mea cu lapte”.
Mă măsoară din cap până în picioare și iar tace. Îl măsor și eu încercând să ghicesc ce gânduri are, ba sunt ispitit să-i dau brânci, înspre cel bun.
— De, domnule... știu eu ce să fac?... Deh... i-am spus-o și lui Orișan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om cu dumneata, care știe să te ducă pe deasupra, să ocolești Dâmbovicioara, dai drept în șoseaua mare, ca să nu întâlnești pe nimeni de la regiment. Dar și dacă te întâlnește cineva, să spui că te-am trimis să faci o recunoaștere spre Rucăr.
Am crezut că irumpe totul în mine de atâta frenezie.
— Domnule căpitan, n-aveți nici o grijă.
Aș fi vrut să trec pe la Orișan să-i mulțumesc, dar mi-era să nu întârzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu toții întâmplarea, datorită lui.
Am luat un soldat care știa drumul peste culme și am pornit-o așa cum mă găseam.
Mai întâi spre Giuvala, urcând încet, pe urmă am ocolit, vâslind peste pășuni și fânețuri, până deasupra șoselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos și cu raze evidente, care dădea reverberații umede culmilor stâncoase și făcea proaspăt verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dăinuia cât să ne ude încălțămintea. Munții cei mari, priviți cum veneau amenințători spre noi, de sus, creșteau, desființând depărtarea. În stânga, Ghimbavul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lângă ea, Sfânta Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul cupolei de piatră povârnișurile de sute de metri, drepte ca niște pereți din care însă crește o vegetație de stânci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste povârnișuri sunt atât de apropiate de cele ale munților vecini, numai câțiva metri uneori, că fundul prăpăstiilor, cu pâraiele lor, n-au văzut de când e lumea, niciodată, soarele... ici-colo, nici lumina lunii. Povârnișurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au făcut un adevărat cuib de urși.