La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, de stâncă dantelată; iar în fund, alergând puternic și acoperitor spre noi, umplând jumătate din vedere, Păpușa, unul dintre munții mari ai țării, deasupra Iezerului, pare, ca să completăm tripticul impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte și lungi biserici românești. În valea dintre acești munți e Dâmbovița cu pâraiele ei, luptând cu stâncile ca să răzbată, bolovănindu-se, strălucind la ocolurile însorite, ca argintul, mai ales lângă podul alb de piatră, asemeni totuși celor din București. Prăbușite în adâncul larg, dâmburi împădurite, coline și plaiuri cu fânețe (ca acela unde ne găsim acum), ici-colo căsuțe și, în sfârșit, șarpele alb al șoselei dau conținut văii. Fânețele sunt împărțite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, după proprietarii lor. În mijloc, închise în țarcuri, ca niște oi prea mari, căpițele de fân de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de rășina de brad, de fân copt, de fragi trecuți la vremea asta, și amețește, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar din cale, sprintene ca și dimineața asta întreagă.
Să fii acum aici, fată dragă, lungită lângă mine, pe o căpiță de fân așternută jos, să privești cerul înalt și proaspăt, departe de „bandă” și de meschinăriile saloanelor, să respirăm aci adânc și să-ți încălzească trupul plin soarele, să-l încingă până în miezul zilei, așa cum încinge, vara, de la facerea lumii, toată priveliștea de aici. Dacă nu rămân, e că trebuie să ajung mai curând — fie și acolo — să-ți prind mijlocul viu între brațele mele cu coatele lipite de șolduri.
Am început, firește, iar, să merg întins, căci dacă suferisem până să obțin învoirea, acum păream scăpat ca dintr-o praștie și nebunia revederii creștea în mine ca un spasm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri până la istovirea lui.
Un muntean în ițari și cămașă, cu pălărie „ungurească” pe cap, se oprește din plimbarea coasei, ca să ne arate un drum mai scurt. Lângă el, o femeie voinică, tânără, cu picioarele în iarba umedă, goale până sub genunchi, cu carnea pietroasă, cu aceeași pălărie de pâslă neagră bărbătească pe cap, ne privește mirată. Are șoldurile puternice și sânii ca puii închiși în cămașa învârstată cu negru. Într-un măr sălbatic, cu fructe închircite și multe ca zarzărele, au spânzurat o desagă cu merinde.
Așa trebuie să i se fi cântat femeii acesteia vânjoase, făcută pentru luptat cu ea — mamei ei, bunicei ei. Până la Sfântă Marie... Până poimâine...
Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Cu cât ne apropiem de sat, de o parte și de alta a șoselei, sunt acum gardurile de uluc ascuțite ca săgețile, toate la fel și care închid livezile de pruni. Gâtroși și codobature isterice zboară de ici-colo peste pietre de râu, peste pomi.
Ajuns încă dimineața în piața Rucărului, simțeam că mi se dilată inima, căutând o trăsură pentru Câmpulung. Neveste cu coșulețe ca niște căldărușe de răchită, pline cu zmeură culeasă din coclauri stâncoși, pe unde întârzia, nu bănuiau ce neliniște făcea să-mi ardă privirea. Munteni frumoși și muntence umblau forfota târguind, așa de curat proaspeți în portul alb-negru, că păreau figuranți de teatru dacă n-ar fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi sau stâncoase, strălucitoare toate de oglinda înrourată, albastră, a cerului și aurul luminii de dimineață. Simțeam în mine acea vagă importanță, pe care, indiferent de alte sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să se supuie unei operații, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara de fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc de limpede, făcută anume pentru creșterea și bucuria păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferăstraielor care tăiau în lung bușteni și zâmbeam gândind la trupul gol și auriu al nevesti-mi, în așternutul alb, pe sofaua de la Câmpulung. Pentru ce viața, pentru ce nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atât de firești? și pe care le dorim atât de mult?...
Treceam uruind podul de lemn, lung de tot și negru cu picioarele lui multe, ca un gândac nesfârșit peste Dâmbovița, desfăcută în șuvoaie, încărcată de bușteni cojiți, bolovani și pietriș. După Dragoslavele, alături de carele lungi de 8-10 metri, cu bușteni (căci au osiile desfăcute de leagăn și roțile mutate la un capăt și la celălalt al celor trei trunchiuri de brad menite căratului), întâlnim adesea femei călare pe cai mici, cu șei mari de lemn, acoperite cu blană de oaie, mereu cu pălăriuțe negre, uneori peste marame, cu ii, înflorite altițe și cu șabace, în opinci scorțoase.
Spre Mateiaș, șoseaua pietruită văros urcă întortocheat, pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu drumuri și sate acolo, în fundul larg al ei.
Am ajuns aproape de amiază. Într-un pavilion în grădină, ni se așeza masa, dar până la ora prânzului am ieșit în oraș și ne-am plimbat pe bulevard. Am fost înduioșat de bucurie când am văzut că pe nevastă-mea n-o salută nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decât vag, după frumusețea femeii, fără să știe amara voluptate a vieții noastre sufletești. Era în această plimbare de amanți prin marea mulțime ceva din plimbarea unor ofițeri superiori, îmbrăcați civil, pe care soldații, dacă ar fi știut cine sunt, i-ar fi salutat înlemniți.
Amiaza era învolată și lumina fierbea, ca în cupă șampania rece.
Prin fața grădinii publice, mulțimea vilegiaturiștilor în haine și rochii deschise ca de Paști se îmbulzea primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiță, în fața unei fântâni țâșnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piața cu grămezi de mere, pere și prune, coșulețe cu zmeură și mure, așezate pe tarabe aliniate ca soldații. Untul era adus în putineiul cât o donicioară în care a fost bătut. De acolo, ne-am dus spre parcul băilor, prin orașul cu casele luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu și neastâmpărat. Pe aleile cu brazi și molifți, cu copii care alergau și bătrâni care jucau table, așteptându-și rândul la baie, ne-am plimbat și noi, până în albia nesfârșit revărsată, cu prundișuri și șuvoaie împletite, a Râului Târgului. Nu vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decât femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu brațele goale, lungi și plinuțe, pe care în fiecare clipă eram isptit să-mi alipesc podul palmelor. Pe podețul de lemn, care e la intrarea în parc, peste pârâiaș, s-a oprit să cerceteze mirată moara mică și scocul ei de lemn, cu mușchi verde. O priveam eu, și o privea toată lumea, pe femeia asta întoarsă cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată parcă dădea încă răcoare priveliștii rustice. Când a întors ochii albaștri, erau tot așa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu mușchi verde. Masa ne aștepta în chioșcul din fundul grădinii, proaspătă și ademenitoare, cu supă de pasăre, pui fripți, brânzeturi și zmeură, cu vizita — oprită în prag și curioasă — a doamnei Atena, care vrea să afle ce facem pe graniță. Pe urmă am fost singuri.