Simțeam un val de recunoștință umilită pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalți oameni. Mi se părea concludentă această atitudine a ei... și-mi reproșam neîncrederea și neliniștea de altădată. Simțeam voluptatea unei posesiuni depline a trupului și a sufletului ei.
Siesta, în orășelul obosit de aerul tare al dimineții și cu perdeluțele trase pretutindeni, a fost pentru noi o după-amiază de istoviri exasperate și de bucurii, care, deși așteptate, erau cu atât mai prețuite. Negreșit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fără cusur. Evitând să aibă un copil ca să nu-și diformeze corpul, din cauza brutalității tratamentului ajunsese la rezultat opus. Când eram furios și sufeream din pricina ei, simțeam un fel de drojdie de satisfacție că sânii, nici chiar atunci când era culcată pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că acum, când se măriseră, alunecau ușor, firește prea puțin, înspre coaste fără să mai afirme neastâmpărata mură, ca un sigiliu al voluptății, din vârful lor. Plinul șoldurilor nu mai avea liniile de liră de la început și era ciudată corespondența între impresia aceasta de scădere, de atrofiere pură a lor și înflorirea molatică a sânilor. Mușchii coapselor, care erau, în zilele dintâi, întinși, semeț, de la genunchi până la șold, acum se relaxau, mai catifelați, mai dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar atât de inexplicabile sunt întortocherile iubirii, că acum, când o simțeam înduioșat alături, tocmai aceste scăderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, acești sâni molatici și ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, și îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice și nervoase.
Vorbisem puțin de tot, întreaga după-amiază, căci simțeam că vorbele, față de gesturi și prezență, erau de prisos, ca hârtiile monetă în țările cu acoperire totală în aur. Cândva însă, nevastă-mea duse mâna la căpătâi, luă din tabacheră o țigară, o puse în vârful unei țigarete și o aprinse gânditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganță, acum naturală, dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de „distincție”. Acum nu era, mai aproape vorbind, decât un gest de acreală distinsă. Era un gest absolut mărunt, dar parcă ar fi trecut un nor stupid peste toată voluptatea.
Aș fi vrut să nu mi se întunece figura și nu puteam rezista.
În zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganță studiată. Frumusețea ei era toată spontaneitate și mișcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-și caute ciorapii și orice mișcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-și dădea seama. Ca să ia o țigară ca acum, și-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă brațele, sau ar fi făcut orice altă mișcare, dar gestul acesta „distins” mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înșela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de „a face impresie”, de care ea nu-și mai dă seama, și care era revelator pentru ceea ce nu știam eu. Pe urmă nevastă-mea se socotise, până la raidurile noastre mondene, inferioară mie și asta se simțea din modul în care se purta în fața mea și față de mine. Mai târziu, pare-se, a descoperit că neștiința mea la dans e o inferioritate, că neglijența (relativă, foarte relativă) în îmbrăcăminte e un fel de dovadă de „lipsă de rasă”, când comparația se impunea cu cei pe care ea și prietenele ei îi numeau între ele „tirés a quatre épingles”. Acum, în acreala blazată a gestului ei, în poza independentă cu care aprindea, cu degetele întârziat resfirate, chibritul, vedeam o nouă întărire a bănuielii că sunt înșelat. În lumea ei, asemenea atitudini trebuie să fie foarte prețuite...
— Ascultă, Ștef, voi ce faceți acolo, pe graniță? Vă pregătiți de război?
I-am răspuns, sărutându-i pentru mine umărul rotund, că nu facem nici o pregătire și că, de altfel, sunt sigur că nu vom intra în război.
— De unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mâine e consiliu de coroană, și se înveli iar într-o rotocoală importantă de fum...
I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că nu e nici un pericol.
— Mai bine... ah, ce bine ar fi să se termine odată povestea asta... Nu ți-e frică să mergi la război?
Eu mă gândeam că aș fi înnebunit de teamă s-o las pe ea cu absoluta certitudine că n-are nici un control. Toată fața mi s-a crispat, întunecat de gândul acesta.
A băgat de seamă și m-a întrebat numaidecât:
— Ți-e frică într-adevăr?
În clipa asta am simțit că voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar întâmpla cu mine, ca să viu prin surprindere să văd ce face. I-am răspuns că nu știu, că nu m-am gândit la asta. Adevărul e însă că mă gândisem. De multe ori imaginam câte o bătălie și mă vedeam conducându-mi plutonul cu o bravură atât de extraordinară, încât toți șefii mei să se entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare pe tot câmpul cu oameni culcați. Să pot fi văzut de departe cu binoclul, iar acasă, peste câteva zile, toată lumea să fie uimită de isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să protesteze ușor și orgolios, când toată lumea îi va vorbi despre purtarea mea în război.
— A, nu-l știți?... E un nebun și jumătate... I-am spus să se astâmpere, că nu vreau să mă lase văduvă.
Și totuși, când visam noaptea că iau parte la lupte, eram ca paralizat de groază.
Cu mâna sub sânul cald al femeii, căutam acum să descifrez, în ritmul ei interior, ce gândește.
— Ascultă, Ștef, tu știi că dacă, Doamne ferește, mori în război, situația mea e foarte nelămurită?
Am început să zâmbesc, pe jumătate ironic, dar pe jumătate mirat de preocupările ei — și i-am șoptit în ureche ca un secret cald:
— Dacă n-ai vrut să ai copii...
— Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine?
Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de ușurința cu care, adevărată femeie, trecea peste logică.
Am sărutat-o pe colțul gurii.
— De ce ești îngrijorată? Tu știi că voi face un testament.
— Chiar cu testament. Va trebui, cine știe, să mă judec cu mama ta, cu rudele tale.
Eram mirat:
— Atunci, ce vrei?
Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă și m-a privit de aproape.
— Ascultă, Ștef, trece o parte din lirele englezești de la Banca Generală pe numele meu.
Am înțeles, mort, tot tâlcul acestei zile infame. În timpul războiului, în ziarele franțuzești, la mica publicitate, apăreau anunțurile spionilor germani în limbaj convenit. Și anunțul următor:
„De închiriat apartament mare, șapte odăi, din cauza plecării. Adresați ziar 235”.
însemna în realitate:
„Ieri au trecut spre gara Amiens șapte regimente cu destinație necunoscută. Planul 653 expediat prin agentul H33.”
Așa îmi apărea mie, având cu totul alt înțeles, această zi de dragoste prea arătoasă.
Am tăcut îndelung, cu încăpățânare, și când ea a stăruit, a izbucnit cearta. Mi-a reproșat egoismul meu, mi-a arătat că m-a iubit și când eram sărac și că acum mă îngrijorează atât de puțin soarta ei. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot, dar ea insista, cu mânie și dispreț, abia stăpânit, să-i fac donația.