Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previu orice pericol.
Am înțeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.
M-a cuprins o furie abia stăpânită. Priveam cu ură și dispreț corpul acesta amenințat de îmbătrânire timpurie, care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a simțit asta, căci imediat a tras cearșaful pe ea, și-a sprijinit capul pe braț și a început, sau a încercat, să plângă:
— Nu mi-aș fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel. Și de către cine? De către acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.
Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o vedeam aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira.
Ba chiar, mi-am dat seama că încă aș putea să-l gândesc cu alt înțeles. „Să sufăr eu atât din cauza unui bou, care nici nu știe să danseze și când e alături de mine, la restaurant, mă plictisește cu mutrele lui tâmpite...” Sau către amant: „Dragă, am să-ncerc totul, dar nu știi ce încăpățânat e dobitocul ăla? Parcă eu nu aș vrea să fim amândoi, singuri în străinătate?”
Mi-a reproșat apoi o mulțime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a făcut profeții în ceea ce privește purtarea familiei mele, și, în tot ce spunea, eu nu vedeam decât furia de animal care nu izbutește să obțină ceea ce îi vor simțurile.
Bătăi în ușă au răsunat înăuntru ca intrarea materială a unui spirit.
— Ei, somnoroșilor, îmbrăcați-vă, că a început lumea să iasă la plimbare pe bulevard.
Era coana Atena, care „frola” în modul acesta prezența mea în casa ei și ne sublinia calitatea de amanți.
M-am îmbrăcat, tăcând cu ostilitate, și am lăsat-o mânioasă și îmbufnată pe așternutul sofalei.
Lumina soarelui își pierduse tăria, avea acum prelungi clinuri gălbenii, de asfințit. Pe strada întortocheată și pavată cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturiști coborau spre parc și bulevard. Erau fete și femei tinere, în rochii albe, ușoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofițeri, liceeni, fete de școală (backfischuri pe vremea aceea), care coborau din toate direcțiile spre centrul orașului, ca spre un rendez-vous general. Pe urmă se înghesuiau toți, defilând unii prin fața altora, remarcându-se sau nu, provocând sau prelungind mici discuții cu surâsuri și priviri.
La colț, m-am lovit față în față cu un grup, care, în alb și cu pantofi fără toc (și cei doi băieți și cele două fete brune), mergeau fiecare, purtându-și rachetele ca o solie, la tenis.
M-am oprit la o masă, pe trotuarul din fața cofetăriei, și am cerut un lichior, privind fără interes mulțimea care se grămădea până și printre mese, când, am înghețat: pe partea cealaltă a bulevardului trecea G. într-un costum de culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roșie, în capul gol. Cu mustața mică neagră, cu obrazul ras proaspăt și pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor. Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniță, pentru actul de donație.
Parcă din tot corpul s-a scurs sângele din mine, prin picioare, în pământ. Aveam impresia că am devenit ud, neputincios și bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului într-o stație de ocnă.
Stăteam așa, părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. Totul era amorțit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie să-i omor.
M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd și să aud nimic din jurul meu, fără să știu nici în amintire, acum, ce era în străzile pline de lume străină, ca o figurație. Ea era încă acasă. I-am spus că m-am întâlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea nedumerită, suspectând această bruscă hotărâre.
— Spuneai că de-abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit Dâmbovicioara, ca să nu-l întâlnești pe colonel. Ce să caute aici?
A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această ținere de minte a ei:
— E aici în Câmpulung. Era cu încă un ofițer de la divizie... M-a chemat și mi-a spus că neapărat, astă-seară încă, să fiu la regiment.
Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morții. Am privit-o cu indiferența cu care privești un tablou. Și frumusețea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viață, așa cum e diferența între culoarea uleioasă și grea a tabloului original și între luciul banal al cromolitografiei.
Îmi spuneam, în gând, cu simplitate: voi fi dus în fața juraților. Totdeauna am avut obsesia lor și acum mă vedeam ajuns acolo, ca și când, încă de când eram mic, primisem un bilet cu destinația asta. Nici un moment însă nu m-am gândit să mă sinucid și eu. Femeia aceasta, omul acesta mă mințiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al cărei sfârșit nu putea fi decât pedeapsa lor.
Și, cu același automatism de om purtat de o idee fixă, am pornit-o pe strada bolovănoasă în jos.
Pe bulevard, cred, mă oprește o voce scurtă și tăioasă:
— Domnule sublocotenent...
Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.
— Dumneata ești din **? și-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodată amândoi. Ce cauți aici?
M-am gândit la tot răul pe care puteam să-l fac comandantului de batalion și am mărturisit că, fiind trimis la Rucăr, m-am abătut până aici.
— Am dat ordin să nu-și părăsească nimeni unitatea. Ai să pleci imediat la Dâmbovicioara.
Cât timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie și nici o întâmplare nu mă mai putea mira. Această întâlnire cu colonelul, pe care o mințisem cu un sfert de oră mai înainte, nu făcea decât să-mi întărească și mai mult convingerea amorțită că tot ce e de întâmplat trebuie să se întâmple.
M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului bulevard și cum clădirea, veche, era latură curmezișă la capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în față, mulțimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat câteva clipe și pe urmă m-am lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftină și perna prea mică.
Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La ora zece mă voi ascunde pe o uliță vecină, de unde pot supraveghea intrarea și ieșirea din casă. Dacă ea pleacă de-acasă, o voi urmări până la locuința lui. Dacă vine el la ea, voi bate întâi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi sparge ușa și pe urmă ce va fi voi vedea.
Dacă până la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă și trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că se culcă devreme și deci minciuna e un indiciu de vinovăție. Înseamnă, nu-i așa? că e la amant. Dar cum să găsesc locuința lui? M-am gândit să trimit pe cineva să afle adresa, îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în ușă a coanei Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, așa ca un soi de exces de zel cu înțeles.
Beam un pahar gros de apă verde și vroiam să pun revolverul pe măsuța de noapte, când aud bătăi sfioase în ușă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numaidecât jos. Nu pricep nimic și cobor.
E colonelul.
— Haide, domnule, la regiment. Ce mai întârzii? E ordinul grupului de acoperire ca mâine absolut toată lumea să fie prezentă la unități. N-ai să ai trăsură. Te duc până la Dâmbovicioara și de-acolo o iei pe jos. Mâine în zori ești la companie.