Nu mai simt oboseală. Îmi ard acum ochii, tari în cap, și de abia mă stăpânesc.
— Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai lăsați-mă... Voi veni la noapte.
— Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.
Mă cuprinde o agitație cumplită. Simt că înnebunesc la gândul că aș putea pleca fără să lichidez drama căsniciei mele.
Poate că ochii mi-au ieșit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.
— Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsați-mă.
Vorbește hotărât și calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului, unde se aude bine și numai eu mă zbucium aici, unde totul e neangrenat.
— Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasă-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus și adu bagajul domnului sublocotenent. Și îndoind toată trăsura, când pune piciorul pe scară: „Hai, vino sus”.
— Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră și viu.
Simt că sunt între viață și moarte. Dacă mă arestează colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul și niciodată nu voi putea afla adevărul. Mă prind în imposibilitate, ca acela care e căzut în mlaștină și cu cât mă voi zbate, cu atât voi coborî mai adânc.
Mă gândesc la o ultimă soluție. Îi spun colonelului că am bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus ca amantul femeii să fi și venit, crezându-mă plecat... Și atunci totul găsește dezlegare. Dacă nu-l găsesc acolo, cel puțin să-i urlu ei că știu tot, că, dacă își închipuie că își bat joc de mine, se înșeală, să-i spun că poate să plece, că adineauri am refuzat donația pentru că știam totul. S-o strâng de gât și să-i răcnesc cât voi putea de îndârjit și exasperat: „Știam totul... știu absolut totul”.
Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gândul că ei socot că nu știu nimic.
Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilință, neliniște și furie.
Colonelul convine să treacă pe la mine și eu strâng, crispat, revolverul în buzunar.
Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos mesele nu numai pe trotuarul strâmt, ci până în mijlocul străzii înguste. Doi domni joacă table și cu ei nu se întâmplă nimic acum în clipa asta cumplită, ca și cu toată mulțimea în culori de bâlci, care forfotește. O luăm pe la primărie în sus, trecem pe lângă o farmacie, ocolim colțul, unde, în pragul prăvăliei cu opinci, lumânări, pălării și arnici, își așteaptă mușteriii negustorul în ițari și cămașă. Cu nimeni nu se întâmplă nimic.
La ferestrele noastre, perdelele gălbui sunt lăsate. La fereastra de la camera ei, coana Atena privește rezemată lumea de pe stradă. „Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?” „Bună ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?” Cunoaște pe toată lumea.
Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sânge. Bat în ușa, care e închisă, și dinăuntru vocea ei întreabă obosit: „Cine e?” Iar când deschid, și ea în cămășuță, și sofaua, cu așternutul mototolit, sunt tot cum le-am lăsat.
E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. I-am explicat că am pierdut un ordin al regimentului și că socot că l-am uitat acasă. Caută puțin și, în loc de ordin, îmi dă o scrisoare cu scris mare și aplecat spre dreapta:
„Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung ca să-mi văd o mătușă și niște verișoare. Dacă vreți, răspundeți-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”
Și iscălește G.
Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au intrat într-un făgaș normal. Momentul de criză e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul sofalei, îl iau și după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag și obosit, o îmbrățișez automat și cobor. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuță de mătase albă și puf, și-mi trimite un surâs ca un sărut de madonă rănită. E o frumusețe dolentă, descurajată și loială. Are părul auriu și albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricând pare pictată pe smalț.
Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumusețea femeii și nu știe ce atitudine să ia. S-o considere soldățește ca pe o cocotă, căci frumusețea ei are ceva de cocotă, sau să ia un fel de „drepți” sufletesc în fața unei femei din lumea bună și a unei scene de dragoste înduioșătoare.
Abia când ieșim pe șoseaua albă, care, departe, ocolește Mateiașul la mijlocul înălțimii lui ca o balustradă, îmi spune cu o timiditate de mustăcios strâns în veston militar:
— De aceea spunei că nu vrei să pleci? Hă?
Îi explic că e nevastă-mea și rămâne uimit. Pe urmă, ca să câștige timp să gândească, strigă către vizitiu:
— Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea; și mai încolo, când s-a hotărât: Păi bine, domnule, atunci ce căutai la hotel? În cazul ăsta, nu vreai să mergi... din cauza ăleia de la Splendid?
Ce i-aș putea explica? Îi spun așa, într-o doară, uitând că era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să rămân, iar la hotel nu căutam decât niște cunoscuți.
— Frumoasă femeie! drept să spun.
Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă scot din sărite. E, în oricare din ele, un regret, o dorință confuză. Alături de fiecare cuvânt e prezent ca umbra lui un sens nemărturisit, dar care e știut de toți același, iar orice ocol nu face decât să-l sublinieze și orice intenție de explicație să-l agraveze. Dar acum suntem departe și — e poate și o infinitezimală doză de lichelism ierarhic — o clipă sunt vag măgulit că șefului meu îi place nevastă-mea. Rămânem amândoi îndelung pe gânduri.
În legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte și de alta ultimele case ale Câmpulungului. Coboară mai toate până în prundișul râului cu șivoaie împletite. Unele par cu etaj, căci au pivniți ca un subsol înălțat, iar deasupra lor pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: „Pneu Michelin” sau „Vermouth Cinzano”. Soarele coboară după culmile Iezerului și Păpușii, văzute acum din partea astălaltă, și încoace, sub ele, e turla schitului Nămăești. S-a înserat de-a binelea și pe coasta goală a Mateiașului au început să ardă varnițele. De departe par niște vulcani în plină erupție, dar, pe măsură ce trăsura se apropie de ele, își scad mărimea și forma, devin numai niște clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic care luminează seara cerul ca niște proiectoare. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, și ca să ne facă loc oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sunt porniți la drum lung. E un larg fior spațial care precede întunecarea adevărată. Dincolo de spinarea goală care coboară din vârful Mateiașului, ni se pare că ard nemărginit pădurile, pe care nu le vedem, dar le știm bogate, pe povârnișuri de munți. Când ocolim însă pe șoseaua pietruită tot cu var, încolăcită pe trupul muntelui, vedem că nu sunt decât varnițele de pe povârnișul celălalt, aceleași clăi mari de piatră cu cratere de jăratic alb, la cincizeci, o sută de pași de șosea.
Mersul în trăsură, mult mai mult decât cel în mașină, a fost și e încă una din voluptățile alese, pentru mine. Legănarea arcurilor e cel mai bun și îmbolditor ison ritmic al gândurilor. Așezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Și mai ales e faptul osebit de prețios că, fiind condus de alții, nu ai nevoie să fii atent la incidentele drumului. E un „abandon” total, ca într-o îmbrățișare a întregului suflet.
Pe stânga și pe dreapta, la înălțimea capului, nu sunt, și de o parte și de alta, decât două paliere de întuneric vag și forme nelămurite, care se deșiră după un sul abstract. Mă gândesc cu bucurie că m-am înșelat. Că e probabil că femeia mă iubește. Bucuria ei azi, când m-a văzut, de ce aș suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani? Poate că e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să cred că minte. Într-adevăr, n-a făcut nici un soi de cunoștințe, a fost tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an încoace, n-aș fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel, numai a mea. Și iată că tocmai acum eram în pragul nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufletești îmi e cu atât mai intensă, cu cât vine după disperarea care mă împingea la asasinat. Și graba firească și indiferentă cu care mi-a arătat scrisoarea... De ce mi-ar fi arătat-o, dacă ar fi avut motive să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă dezarmează.