— Dormi, domnule?
— Nu, domnule colonel, mă mai gândeam... așa. Eram acum tot învăluit în amintirea surâsului îndurerat și a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gândeam, cu recunoștință, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viața mea fără ea? Și ce nebunie îmi ardea sufletul?
Merita ziua de azi sfârșitul pe care i l-am dat eu?
Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o prelungă și inefabilă plasă de lumină, prin care, oferiți captivi celor dimpotriva noastră, alunecăm treptat. Colonelul tace cu ochii deschiși și mă surprinde atâta preocupare la un militar. Dar se și explică, fără să fie întrebat.
— Domnule, asta nu e viață. Iată doi ani de când sunt aici pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa masă. Uite, acum vine toamna, mai sunt două săptămâni până-mi merg copiii la școală.
— Aveți copii mici, domnule colonel?
— Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, și un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce mai știu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat. Stăm așa, în satul ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munților. Mai bine am intra odată în război, să se termine.
— Credeți că mai intrăm? Eu socot că vom rămâne neutri până la sfârșit. Unde mai pui că riscăm să fim zdrobiți?
Își aprinde țigara și, firesc, fără importanță:
— De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sunt pe sfârșite. N-au picior de soldat în Transilvania și au ajuns să mănânce până și mortăciuni. Moare lumea de foame la Budapesta, nu se mai dă decât cu condicuță pâine. Dar n-ai manta, văd că ți-e frig? Ești cam subțire îmbrăcat. Vasile, dă pătura de sub tine.
Era într-adevăr, răcoare. De peste vârfurile de brazi venea un suflu rece ce mă făcea să-mi simt pielea. Nu aveam decât o bluză de șeviot verde, de vară, pe mine și pantaloni de raitcort, subțiri ca pânza. E mai bine cu picioarele învăluite în pătură.
Casele din Dragoslavele, înșirate pe stânga și pe dreapta șoselei, par, în întuneric, mai toate la fel. Oprim la o crâșmă de drum mare.
— Hai să ne dăm și noi jos... Mai luăm un pahar cu vin, până răsuflă puțin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să și îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă.
Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt câteva mese. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. Lângă ceteraș, singur un voinic cu privirea închisă, cu mustața mare. E beat. Știe că îl privim toți, dar pare plecat într-o lume, a lui. Pe masă, are și patru pahare pentru cântăreți. Cere din nou băutură. De la o masă vecină (pat de scânduri pe bulumaci subțiri), îi strigă un vecin:
— Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat...
Surâde, mustața îi mărește parcă surâsul.
— Se țin după mine puii de lele... simt, afurisiții! și surâde unei vedenii din el.
— Mă Nistore, mai păstrează, mă... o fi azi sâmbătă, dar sunt două sărbători la rând, că luni e Sânta Maria, nu se lucrează la Dârste, oprește bani ca să poți bea și mâine seară.
— Bine... bine... am să beau până poimâine seară. Și voi ce ați stat, mă?
Lăutarii nu sunt țigani, ci săteni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai și un țambalagiu. Cântecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat din bojoci, țigănește. E adevărat că fiecare cântec aproape are versurile dublate de câte două-trei ofuri sau măi... măi, dar nu sunt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui care le cântă), ci sunt răsfrânte înăuntru. Glasul celui care le zice, din gură, urcă fără sforțare și e acoperit de un simț de omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. Sunt departe de cântecele „armonizate” fad de profesorii de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit de perete, cu cei adevărați. Pe când cucoanele izmenite național, la oraș, cântă Du-te dor la badea-n sân, Mândruliță de la munte, sau doina, devenită odioasă la toate „festivalurile artistice”, cântecele celor de aici au un gust adevărat și amar de piatră, de scoarță de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste și de păreri de rău. Dragostea nu e „idilică”, ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba, mai totdeauna, de bărbați care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mulți bărbați. E o beție de păcat în cântecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu toată necredința ei (și e ciudată întâlnirea aici, dintre cea mai rafinată poezie baudelaireiană și verlaineiană, cu voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi și necredincioase, vroit bun, întreg la lumină, devine adesea mai scump, mai dureros prețuit, prin toți cei care l-au frământat în brațe, și ei deznădăjduiți și înfrânți, ca și cel ce cântă. E un fel de sfințenie și de voluptate prin păcat. Dragostea e, cele mai adeseori, frățietate în amar. Dar și cântărețul de astă-seară e cum n-am întâlnit alții până acum.
A cântat și cântecul prea de multe ori știut:
Cuvintele sunt legate amar, cu un surâs adânc, și, totuși, totul pare șoptit pentru cel cu paharul dinainte. Îndepărtat în tristețe e cântecul oltenesc:
Iubirea mea vine aci și ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul a cerut și ceva de luat în gură cu vinul, și întârzie, prins de frumusețea dintâi a cântecului. E în mine o fâlfâire ușoară de aripi, o duioșie de prisos. Aci, la răspântia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o întâlnire cu cântecul pământului, și stranie transpunere între chinurile iubirii mele de oraș și chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc de răspântie. Cel care-și frământă mustața și bea și ascultă de unul singur, cu mâna la tâmplă, se întoarce spre cântăreț: „Zi-l iar”. Și ascult cel mai amar cântec de dragoste, de blestem, de păcat, al acestor văi de munte:
Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc și plin ca o invocare, apoi „foaie verde firul ierbii” e spus ca un târât viu de șarpe, pentru ca prima silabă din „ierbii” să se adâncească întins, ca o arcuire de durere, tămâioasă. Pe urmă, în chemare, acel „Leano” e nemeșteșugit și de-a dreptul ca un piept sfâșiat, dar numaidecât totul e readus înăuntru cu bărbăție, ca să se încheie într-un joc cu surâsuri și încercări de șăgalnic, pe când țambalul picură lacrimi. Totul cade adânc în piept, lungind prima silabă din „negri” într-o volută de jale. Și tot cântecul e din simțiri, care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să se înalțe în răsuciri de patimă, dar sunt cu mândrie și amărăciune gâtuite și răsfrânte în largi învăluiri de jale, ca o încercare de zâmbet rezolvat în strâmbături de durere. Amestecă acel rar „puiul cerbii” cu reflexul puhav al orașului: