Și deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de dezgust, de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a evada, de a învia într-o formă sau alta:
Fată dragă și zăpăcită, dacă am putea și noi fugi... și noi, dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost... Nu vezi că nu mai poate dura așa?
Să ne schimbăm felul... să fugim din lavra meschinăriilor, să uităm îndoielile și furiile și deznădejdile... să fie ca în ceasul dintâi.
O cruce de voinic s-a frânt înăuntru, ca ros de o boală fără leac, eu am golit nu mai știu al câtelea pahar, fiorul nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm ușor și, plutind greu în noi înșine, am plecat.
De la Rucăr încolo suntem opriți la toate posturile de santinele care ne recunosc. În zona asta de acoperire nu se mai circulă de multă vreme decât cu o învoire specială.
Întunericul s-a mai rărit, și în stânga și în dreapta întâlnim din când în când și luminișuri, în care siluetele copacilor pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav după o criză acută și, deși nu e nici o adiere, simt venind din stânci ca un fluid răcoros și mângâietor, care-mi dă o senzație de prezență a întregului meu corp.
E mereu o mireasmă de brad și de fân copt, care împrospătează simțurile.
Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă.
— Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la Câmpulung, dar mă duc așa, duminica, să mai văd lume, să mai schimb o vorbă acolo, că mi s-a urât la stâna noastră de la Dâmbovicioara numai cu soldați...
— Bine, dar azi e sâmbătă! De ce n-ați rămas pentru mâine acolo?
— Generalul, azi pe la patru, când am ajuns, că știa că viu, mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei știu, toată lumea, obiceiul meu acolo, când viu. Las caii să se odihnească la Splendid, mă scutur puțin și o pornesc la cafenea pe bulevard. Acolo ne găsim toți. Ne uităm la lume și mai povestim ce știm, mâncând brânzoaice de zmeură și ciocnind șprițuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, și iar la cafea, la Tudose. Azi, cum îți spun, generalul parcă mă aștepta, că mă și cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mâine dimineață să fiu acolo. I-e frică, se vede, de vreo inspecție. Așa că am lăsat caii să se odihnească puțin. Până atunci cerusem un șpriț rece lui Cyrano la o masă afară, când tocmai te-am văzut pe dumneata trecând și pe urmă intrând la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce caută aici? Și am trimis să te aducă. Nu știam că ești cu nevasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie... că-ți dădeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu războiul, cine știe?!
— Credeți că vom intra în vara asta?
— Noo... nu cred... Dacă n-am intrat până acum... Dar poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist din București că mâine va fi un consiliu de coroană. Că la cafenea, ce naiba să faci între două și patru, până iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tânărul ăsta...
— Ce ziarist? din București?
— Da, din București; pare să aibă legături sus, acolo... Că știa al naibii o mulțime de lucruri. Mi-a dat numele unui deputat care a obținut un permis pentru zece vagoane de untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca disperații. Hai, Vasile, mai pișcă roibul ăla că se lasă greu... Ieri, îmi spunea, le-a și trecut prin vamă, la Predeal. Dar parcă deputatul ăsta e singurul? Toți, domnule s-au îmbogățit... Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu lasă petiția aprobată nici un moment din mână, până nu au hârtia de permis lucrată gata...
— Credeți asta?
— Da câte mi-a spus!... Că nici el n-avea pe nimeni în Câmpulung și cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie voie... Că pe urmă am trecut amândoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legături... Dumneata nu ești din București? Ei, atunci trebuie să-l cunoști... Stai, că-ți spun numele acum... așa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă.
Cred că n-am mai avut o picătură de sânge în obraz. Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgând din țigară, în para roșiatică, așa ca și când în clipa asta nu se întâmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putință... Am întârziat răspunsul, căci nu puteam scoate o vorbă. Și pe urmă, ca un animal sfârșit:
— Un domn tânăr? de vreo treizeci de ani? nu?
— Da... cam așa.
Și, lipsit de respirație, clătinându-mi-se tot sufletuclass="underline"
— Cu ochii mari, mustața mică, neagră?
— Ei, ăla e... Îmi închipuiam eu că-l cunoști.
Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus că dacă nu voi avea calmul desăvârșit, nu voi putea afla nimic din ceea ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi dea satisfacția monstruoasă a certitudinii. Am făcut o sforțare dârză să mă înfrâng și, cu o notă mai sus poate, mi-am cântat totuși roluclass="underline"
— Îl cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de cronicar monden... Dar are legături frumoase. Ce caută la Câmpulung?
Colonelul era mereu tihnit și familiar, ca și când n-ar fi observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, avea acum alături un strigoi.
— Nu știu... dar... l-am mai întâlnit și altă dată.
Am întrebat în continuare, cu buze arse:
— Stă atunci toată vara la Câmpulung?
— Nu cred... mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa cu mine la restaurant...), dar pare că l-am mai văzut și altă dată. Vine așa, câte două-trei zile, și pleacă.
„Spune... spune tot! îmi ziceam în gând. Dă-mi pe gât tot paharul de otravă până la fund, până la drojdie, îl și simt în sânge.”
— După câte am mirosit eu... trebuie să fie vreo femeie la mijloc.
Eram singur, în gol, atârnat ca și când îmi căzuse o scară de sub picioare.
— Da... asta cred și eu.
— El — și apăsă pe „el” — mi-a spus că mâine, la consiliul de coroană, e chestie mare...
După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Câmpulung. Pe jos, alergând îi puteam face în trei ore. I-aș fi găsit pe amândoi în zorii zilei, în pat.
— Spune că Take Ionescu, înțeles cu Filipescu, dar eu cred că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu... E om năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar... că el l-a făcut... zic, s-au înțeles să spună regelui: ori-ori! Regina e cu ei.
Răsărise luna și șoseaua albă părea catifelată și umedă, ca și poienile de iarbă, ca și grupurile negre de brazi din vâlcelușile pe lângă care treceam.
— Domnule colonel, nu vă supărați, mai aveți vreo țigară?
— Cum nu, dragul meu, cum nu... De ce nu mi-ai spus că fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta, că e lung al dracului.
Nu fumam de obicei și nu știu de ce am vrut să fumez acum. Am înțeles că bonomia colonelului meu e pricinuită de plictiseala drumului și că asta l-a făcut, mai ales, să mă ia cu el. Aș putea să mai insist, dar prefer să-l las să spună la întâmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă privesc. Aduc, cu încăpățânare în martiraj, iar vorba: