— ...rege... răspicat... tată-său... „mie-mi trebuie un liceu militar”.
— (scăzut) liceu militar... sigur...
— săptămâni... Anglia... alb... patru sute de mii... îți vine să crezi?
— (absent și mirat, cu vocea uscată) Extraordinar!
Simțeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aș putea să mă întorc, și simțeam, material, că drumul vieții mele o ia acum pe o perspectivă de judecăți, ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase o viață exasperată, ca și când un virus puternic rupsese țesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ și-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare și lumină înduioșată în trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gândul că am „marșat” (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje și momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene, când eram nebun de fericire și încredere. Avusesem îndoieli, care erau urmate și anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înșelat, interpretând o serie de gesturi și momente într-un anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb și negru. O foaie era împărțită în romburi alăturate, albe și negre. Uneori, când priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleași romburi erau goluri cu muchii adâncite. Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înțelegeam acum altfel. Când n-a vrut să plece la țară, când a vrut mai ales să vie de la țară, deși el era acolo (eu am crezut atunci că o plictiseau toți și că vrea să fim noi amândoi, acasă; iar acum înțeleg că probabil era geloasă și că se certase cu el), când mergeam la teatru, când nu și-a mai vorbit cu Anișoara, când mi se dădea și când nu mi se dădea. Pentru tot trecutul acesta, aș fi vrut acum o explicație care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.
Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dâmbovicioarei, în spărtura cărora era întuneric răcoros și deplin, căci luna nu mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă, numai sus de tot, amețitor, stâncile și muchiile de creastă cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întâlnit nici un trecător și iată acum în defileu câțiva inși într-o căruță par diavoli, de neașteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dându-se la o parte, până în șivoiul urlător, de parcă ne pândesc.
Din cauza apei nu mai putem vorbi și tovarășul meu de drum tace și el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce mă despart de colonel, ca să mă întorc la Câmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecât cu mine, până întâlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor, dezertor. Până când nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să se hotărască, să se sfârșească totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o importanță. Colonelul și-aprinde iar țigara și, la lumina roșiatică a chibritului, mă privește lung.
— Ce ai? Nu ți-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta. Sau ia-ți cu dumneata și un veston mai gros.
Îmi aduc aminte că dimineața trecusem pe același drum, uluit de soarele și de mirosul dimineții de munte, fierbând de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu negreșit și gândeam că suferă fără mine. Ieri credința asta că „suferă fără mine” îmi dădea o beție înduioșătoare, iar azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greață, de mi se strâmbă buzele. Și, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu atât mai tari erau zvâcnirile de silă, cu cât mai vii fuseseră bucuriile.
Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viață „mondenă”, de asemeni și câțiva colegi și fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un copil. I-am făcut ei dar un inel de preț, masa era încărcată de flori și cristaluri, s-a băut șampanie până în zorii zilei. Toți mă priveau cu duioșie și oarecare invidie. Ah, aș vrea să cadă o stâncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înțeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pentru că, radios și înduioșat, jucam un rol nesfârșit ridicul. Va trebui să alerg în noapte până or plesni caii, dar să-i găsesc culcați, alături pe sofa și să mă răfuiesc cu ei.
Îmi amintesc și de începutul toamnei, când era însărcinată și nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun de bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mâinile, o rugam să nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrățișarea noastră.
Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voința ei îndârjită, sărutam pe umeri, pe brațele albe, pe sâni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea și eu țineam, făcând un exces de zel ridicul, să aibă un copil care probabil nu era al meu... Aș vrea să fiu biciuit până la sânge, să fiu călcat în picioare. Când ea vrea să mă cruțe... căci al lui era desigur copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru că o legătură cu un amant presupune imprudențe, acum înțeleg). Probabil că au început de când s-au cunoscut. Cu strângeri de mână prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu potriviri de vizite la prieteni comuni...
— Gheorghidiule, uite că am ajuns... Știi ce zic eu? Caii sunt obosiți rău, că au călcat azi peste șaizeci de kilometri, iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la biserică, dar e greu, pieziș, șerpuiește pe coastă numai. Rămâi până mâine la Dâmbovicioara. Găsești un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vorbești cu ofițerul de serviciu. Poate rămâi chiar la el. Ca să pleci singur în munte e pericol și de dihănii.
— Domnule colonel, v-aș ruga... aș vrea să fiu încă în noaptea asta...
— Băiete, sunt prăpădiți rău caii... Ce zici, Vasile?
— Rău, domnule colonel... credeam că nu mai ajungem...
Trăsura s-a oprit în fața unei prăvălii și coborâm amândoi.
— Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă mâine, că-mi miroase a inspecție... Nu știu ce vor cei de la corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poimâine să vii să-ți dau o permisie de trei zile, ca să-ți vezi nevasta la Câmpulung.
Cum mă despart de colonel, alerg după Vasile, într-o curte, în care a intrat, uruind de pietre, trăsura.
— Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci acum cu trăsura la Câmpulung.
— Domnule sublocotenent...
— Până la Rucăr, Vasile.
— Domnule sublocotenent, nu merg caii...
— Schimbă-i... ia alții...
— Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului... intru-n pușcărie...
— Vasile, îți dau douăzeci de napoleoni... Poți cumpăra o pereche de cai de trăsură.
— Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă nenorociți. Nu se poate... Mai bine merg să vă duc la domnul ofițer de serviciu.
— Lasă-mă în pace.
Sunt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur împrejur, culmi cu creste de piatră, înălțate drept, încălecate, cât poți întinde pe pământ gândul. Rupturi de stânci, șivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veșnicie. Și, la peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo, pe un așternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi și al amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt două ore din noaptea asta, atât de eternă și calmă în afară, și cu atâtea viziuni de sânge și întuneric în mine. M-am oprit să mă gândesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de trupă ca să înfrumusețeze cantonamentul. Înțeleg că nu voi mai putea fi la Câmpulung până în zori. Îmi spun că trebuie, acum, când știu totul, să am tăria să aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta până la ziuă. Trebuie să mă mișc. E în mine o fierbere de șerpi înnebuniți. Plec pe drumul din pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, neîngrădit parcă, așa pe coastă, las bisericuța cu turla galbenă sub lună (de unde atâția morți aci?) și urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. De la o vreme merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să știu dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deși să răzbată până la mine. Urc mereu, repede, gâfâind și iar oprindu-mă. Când scap de întunericul pădurii, și întunericul dinafară a devenit apos parcă... E mai șters, se pregătesc zorile. Căsuța Ioanei, unde stau, e retrasă spre stânga, la vreo douăzeci de pași de frontieră. Dealtfel nu sunt zece case, toate cu prispă, împrăștiate pe dâmburile acestea mici, acoperite cu pășune, și sunt mai curând legate de casele de dincolo decât cu cele din țara românească. Acum e în jurul meu o ceață viorie, aproape violetă, ca în cel mai modernist tablou. Pe urmă, în stânga, aproape de cătun, Piatra Craiului, care mi-a părut totdeauna — dominatoare cum e și singură — o imensă catedrală de piatră violetă, începe să-și lumineze cu aur creasta cu șapte turnuri în linie.