Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuș, m-a istovit și mi-a făcut bine. Mă trântesc pe patul acoperit cu pături, îmbrăcat, cu fața înfundată în pernă. Trupul, de la gât în jos, mi-e din pietroaie.
A doua zi e numai soare alb și verdeață vie pretutindeni. Ceasul cu brățară, de campanie, îmi arăta 11 și jumătate. Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiți, ochii bombați în pleoape. Ocolesc cu gândul ce a fost ieri, cum aș ocoli o locuință contaminată. Dumitru, lung și zănatic lucrat, îmi toarnă cu căldarea apă rece de mă răcoresc, gol până la brâu. Sunt un bolnav care a suferit tăieturi, injecții, masaje; acum mă simt mai bine, dar cred că orice gândire precisă mi-ar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau o mișcare greșită. Trec peste comicăria de tranșee care îmi înconjoară casa ca o potcoavă și cobor în vatra taberei, unde sunt bordeiele trupei.
— Don sublocotenent...
— Ce e, mă țigane?
— Don sublocotenent, trăi-v-ar Dumnezeu... faceți ceva și cu mine...
— De... mă!
— Dați-mi drumul de aci...
— De, mă Vărarule, știu eu? n-ai văzut ce a spus domnul căpitan? Să vedem ce mai zice și azi.
Văraru, țigan ca de patruzeci de ani, pletos și cu mustața ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se pare, mai mult în glumă. L-o fi întâlnit vreun ofițer, l-a întrebat dacă a făcut armata și l-a adus la regiment. Nimeni nu prea știe cum a ajuns la compania noastră.
— Don sublocotenent, să trăiți, am trei copilași, n-au ce să mănânce. Așa sunt, și arată cu palma de la pământ.
— Să-mi spui când o fi domnul căpitan.
Sublocotenenții Haranoiu și Mitică Rădulescu sunt mirați când mă văd.
— Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă...?
Le spun că m-a întors colonelul și că se așteaptă o inspecție.
Au amândoi „alpenstockuri” frumos lucrate de către ordonanțe și acum sunt cam la plimbare în dimineața asta însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte și ne invită pe toți la singular:
— Domnule sublocotenent, poftiți și dumneavoastră.
— Unde, Neagule?
— La compania a 12-a. Au prins soldații niște iepuri azi-noapte și am făcut și noi o mică petrecere... Mâine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiți să luați o gustare.
Sub un umbrar de crăci și frunze, e o adevărată cârciumă. Au un violonist și un diblar, care cântă și din gură. Mai întâlnim și alți ofițeri, care gustă cu condescendență de pe farfurioarele cu friptură și din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.
— Domnule sublocotenent, ce ziceți? când om pleca de aici?
— De, mă Vasile, știu eu... Văd că nu e rău nici aici, și arăt cu privirea cârciuma.
— Domnule sublocotenent, avem și noi neveste și copii.
O durere amorțită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii cântă mereu. Când, dau iar cu ochii de Văraru.
— Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?... Îl mai ținem?
Văraru a priceput și se apropie, spre bucuria ofițerilor, pe care-i amuză nesfârșit cu răspunsurile lui nemilitărești.
— Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tânăr și voinic ești?
— Nu sunt, domn căpitan, să trăiți... Sunt bătut de Dumnezeu, și e gata să ne arate o hernie, în hohotele de râs ale tuturor.
— Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul să-l parodieze... Când te-oi duce acasă, se sperie țiganii tăi.
— Mă faceți... păcatele mele... că eu n-am făcut militărie... nu știu nimic.
— Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege?
Văraru nu poate pronunța niciodată „Ferdinand” și acum refuză, izmenindu-se ca o fată:
— Da lăsați-mă, dom locotenent... Că dacă nu-s militar...
Ofițerul se înfurie:
— Ia ascultă, mă țigane, ce? noi glumim aici?... ei, al dracului: „drepți”!
La strigătul crispat al ofițerului, omul îngheață, luând o poziție aproape soldățească, pe urmă comanda tună: Culcat... drepți, culcat... drepți. Și Văraru se trântește și se ridică de la pământ în măsura comandei, ca o broască automată.
— Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele?
Prăpădit rău, răspunde din suflet și fără să privească pe nimeni:
— Să trăiți, pe domnul... rege îl cheamă Lisandru.
E un hohot general de râs. Cel mai frumos nume i se pare lui Văraru acesta de Lisandru și-l dă bucuros regelui, când nu poate ști numele adevărat.
— Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei schimburi de planton.
— Îl cheamă pe regele... pe regele, îl cheamă „don colonel Lupașcu...” strigă disperat Văraru de frica serviciului.
E singurul nume oficial pe care l-a putut reține și-l dă în extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel mai înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că știe că nu e chiar al regelui.
— Domnule căpitan, dar în definitiv ce facem cu el?
— Eu știu? să-i dăm drumul... Dar n-are nici un fel de act... nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani...
Îl ținem să-l facem lăutar.
Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surâzând:
— Dă-l dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani bătuți. Și nici nu știe să cânte, că e lăieț pădurar.
Căpitanul ne asigură că mâine-poimâine îi dăm drumul.
— Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toți camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofițerul ungur, care comandă compania de acoperire a vămii.
Mă invită, ca de obicei duminica și sărbătoarea, pentru după-masă, către ora patru, la o partidă de popice și de halbe de bere, cu vameșul lor, cu vameșul nostru, cu polițaiul de frontieră și cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu râs mult, cu glume strașnice. Căpitanul mă sfătuiește, cu o autoritate potolită, să renunț azi la această petrecere. „Să treacă inspecția asta.”
Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau liniștit. Fraza „să treacă inspecția asta” răsună iar cu ecouri, în golul gândurilor mele. Dacă „mâine” e trecut?... Simt un fel de creștere dureroasă în mine, de parcă m-aș ridica în vârful picioarelor.
După masa de la popotă, pe potecă, peste tranșee, mă duc să mă culc acasă. Dar cum rămân singur între pereți, se redeșteaptă în mine gândurile ca stafiile. Dacă Grigoriade pleacă luni dimineața, nu voi mai putea avea niciodată acea certitudine, care singură ar pune capăt — într-un fel sau altul — iadului sufletesc în care mă zbucium. Gândul plecării, cu fiecare ipoteză nouă, se încinge în mine ca un foc. Îngrozit, mă scol din pat și hotărăsc să mă duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenți, care locuiesc amândoi într-o odaie mare cu două paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat de vestoane, și-au scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul și jubilează zgomotos. Intru și eu al treilea. Fac sforțări disperate să mă angrenez jocului și dispoziției camarazilor mei. Haranoiu își așează plăcile.