— Să știți că dacă vă bat în partida asta, am noroc. Mi-aprobă colonelul mutarea de la a II-a... Scap de Corabu.
Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figură de inchizitor tânăr, cu fața osoasă, cu mustața tunsă scurt, neagră. Și-a înnebunit oamenii și ofițerii cu severitatea lui, chiar comandantul „cel mare” al regimentului, speriat de atâta disciplină, a scris că socoate că primul glonț al companiei a II-a va fi pentru comandantul ei. În batalionul nostru de oameni cumsecade și necăjiți, cum ne erau toți ofițerii, de păreau mai curând niște dascăli provinciali cu ticuri și nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.
— Eu sunt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi câștiga, la sfârșitul lunii ne schimbă de pe frontieră... Mergem la R..., dansăm la iarnă și ne revedem damele, fraților.
Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicații în această lume? Eu ce să doresc, ce să izbândesc eu, dacă voi termina cel dintâi plăcile albe, cu jumătăți și puncte negre?
Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat, care luă speriat drepți:
— Trăiți, domnule sublocotenent... Poftiți jos în tabără.
— Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 11-a?
— Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii și să ridicăm posturile de pe frontieră.
Încremenim cu toții.
— Să ridicăm posturile, băiete?
— Așa e ordin... până într-un ceas să fim gata. Au și început să se adune domnii ofițeri jos.
Săvulescu a început să chiuie... să facă tumbe în așternutul patului:
— La R..., fraților... ne revedem damele.
Chiuie și urlă, Haranoiu nu-și găsește, de zorit ce e, bocancii.
— Mă băieți, dar dacă o fi război? întreb eu bănuitor.
— Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă să le întărim? Acasă, băiete... Mergem la R...
Coborâm în vâlcea, peste garduri și fânețuri, ca nebunii. Jos în vatra taberei, între bordeie, e mare mișcare. Ofițerii de la celelalte companii sunt nedumeriți. Aflăm un lucru nou: e ordin să se împartă muniția de război pe oameni.
— Ce-are a face, explică unul. E mai ușor de transportat așa, împărțită.
E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care pare și el mai curând la plimbare decât la lucru.
Orișan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o față, cu litere negre enorme. E o ediție specială: Mâine la ora cinci după-amiază e convocat un consiliu de coroană.
Răsuflăm ușurați... vom pleca de aci.
În timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea oamenilor.
— Să știți că s-a hotărât neutralitatea definitivă... Se retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu.
Pe potecă, greoaie și masivă, silueta verzuie a comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaș tihnit.
— Hai să vedem ce e, că vine de la regiment.
Și-l întâmpinăm în grup, încă înainte de a coborî ca un cioban pe coastă.
Scoate chipiul, se șterge de nădușeală și pe mustața plină, blondă, și apoi, cu mai multă spaimă decât solemnitate:
— Domnilor, e război... și m-a făcut maior. Ne arată pe umeri galonul lat. Acum stați jos, aici pe iarbă, să vă dictez ordinul de luptă, și iar, mânios, către un soldat care ascultă încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici...
Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce ne-am așezat:
— Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de război... nu de manevre, ca altădată.
Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet și dictează:
— „La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în tabără.
La ora 51/2 se împart efectele de mobilizare.
La ora 53/4 se împart, de fiecare om, două sute de cartușe de război.
La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marș cu direcția satul Dâmbovicioara, spre regiment.
XX se încolonează pe șoseaua Vama Giuvala, în ordinea următoare:
Batalionul III cu compăniile în ordine 9, 10, 12.
Batalionul II cu compăniile în ordine 5, 6, 7, 8.
Compania 9 constituie avangarda regimentului.
Compania 11 la dispoziția brigăzii.
La ora 8 p.m. regimentul se pune în mișcare cu direcția Vama Giuvala.”
Scriu, lungit în iarbă, acest întâi ordin de luptă al armatei române în războiul cel mare, pe o carte poștală, cu colțurile răsucite, luată cu cine știe ce gând, singurul petic de hârtie pe care-l am. Mă gândesc cui să o trimit mai târziu și mi se face în suflet un gol cât lumea, neașteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare și de soare viu.
Maiorul face un efort de concentrare:
— Cine comandă plotonul I de la a 9-a?
Cineva dă numele meu și mi se pare că nu mai e al meu.
— Gheorghidiule, ai să fii diseară vârful avangardei; știi să te desfășori? Să-ți alegi oameni zdraveni de patrulă. Domnilor, alegeți din vreme patrulele de siguranță pe flancuri. Și acum, vă rog, treceți la executare... Dumnezeu să ne ajute.
CARTEA A DOUA
Întâia noapte de război
Timp de o oră e în tabără o învălmășeală de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo până colo, înjură, strigă, aruncă efectele de tot soiul în brațele oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s-au aliniat pe companii în fața bordeielor și primesc, răcniți pe nume de gradați, bocanci. Unii încearcă o veselie străpezită, la care alții surâd ca niște bolnavi. Gândul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuși vor trece, așa cum au trecut de atâtea ori în viața mea, cum au trecut când așteptam într-o gară, când așteptam la birou, cum aștepți după-amiaza o vizită, mă sfârșește ca o febră uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărțile de citire, împotriva unor tranșee înțesate de armată dușmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluiește, pare scris de o mână nevăzută.
De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.
Ofițerii sunt toți mult mai tăcuți decât trupa. Căpitanul Floroiu, mic, blond, cu fața lui îmbătrânită înainte de vreme, mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor și să-mi fac bagajele.
Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens.
Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după primele cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viață?
— Nu se știe, cine are zile scapă.
— Domnule căpitan, voi scăpa la opt și cinci, la nouă, voi trăi poate până la ora zece diseară...Dar crezi că vom mai vedea noi soarele de mâine?
Tace înfiorat de gânduri și, pe urmă:
— Scrie vreo scrisoare, și își urmează ața gândului din el.
Cui să scriu? Toți ai mei s-au depărtat în clipa asta, efectiv, la zecile și sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care știu că există totuși.