Îmi arde întreg corpul, e un neastâmpăr al trupului care contrastează cu liniștea și egalitatea imensă a gândurilor mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom putea fi gata. Mă voi duce și-acasă, în odăița mea, căci, deși sunt înfrigurat și grăbit, n-am ce face.
În fața casei, Ioana cu cei doi copilași ai ei s-au rânduit ca la intrarea în biserică, iar micuții îmi strigă cu mânuțele căzute jos, cu glas înlăcrimat:
— Să trăiți, domnule...
Încremenesc: „Să trăiesc?” Ce sens de început de veac are vorba asta acum...?
Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani și ei îmi sărută mâna, aci în munte, în asfințitul soarelui de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi de acestea de respect și prietenie. M-au jignit, dar acum îi strâng la piept pe copiii aceștia, ca pe niște pui de pasăre.
— Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă!
— Am și încărcat lada, don sublocotenent.
S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de pași, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminică și după-amiază goală și leneșă care stă în loc.
— ... dar au mai rămas lucruri...Ce facem cu ele?
— Lasă-le Ioanei aici.
— Nu puneți bocancii? Cum o să rămâneți așa?
Sunt îmbrăcat în aceeași bluză ușoară, pantaloni de raitcort și ghete de șevro subțire, cu moletiere.
Cum am fost ieri la Câmpulung.
— Nu, Dumitre, rămân așa. Până la ora zece e destul și așa... Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Câmpulung, să am o explicație cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu împușcat... Tot voi muri la noapte...
Ce să-mi explice? Ce importanță mai au pentru mine lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă numai văzut și înțeles de mine, nu și simțit, așa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operația, să simți izbitura și tăietura bisturiului, dar să nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii și deznădejdi, cu permise și aniversări, care era și lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei — ca pe un vas nevăzut. De câteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morți, efectiv în starea unor condamnați cărora li s-a respins cererea de grațiere, în ajun.
Acum oamenii de aici, blestemații în uniformă, îmi sunt singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele.
Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, și o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum, pentru că aveam un motiv și o scuză: căutam o verificare și o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă și deci nici o putință de realizare sufletească. O asemenea carență, de nereparat, ar fi fost și o descalificare. Conștiința mea îmi permitea aseară să ucid, să mă judec deasupra legilor, pentru că nu aveam să-mi reproșez, în sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lașitatea de a evita un pericol, pe care soldații cei mulți nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza — și am încercat-o — decât într-o dragoste absolută. M-am înșelat o dată, aș mai putea încă încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început chiar, față de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.
Mă grăbesc spre magazia de armament să număr cartușele, dar e de prisos, căci debandada e din cale afară de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o neliniște de panică. Alerg fără rost în toate părțile, în bâlciul ăsta de oameni, care diseară vor juca, fiecare în parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseară.
Doi soldați de la aprovizionare umblă, de colo până colo, pe cărăruie, cu câte un sfert de bou pe umeri.
— Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?
Râd galben.
— Cine mai vrea să mănânce, mă?... Cine o să aibă chef de mâncare mâine, chiar dintre cei ce vor mai trăi?
— Dom sublocotenent, dar ce să facem cu ea?
— Aruncați-o.
Se întunecă înfiripat și timpul trece fără ca nimeni și nimic să-l poată opri. Îmi ard buzele.
În odăița popotei, comandantul companiei, cu ceilalți doi ofițeri de la companie, iau ca gustare chiftele prăjite (gătite, în gândul celui ce le-a frământat acum o oră, pentru altfel de oameni și altă seară) și câte un pahar de vin.
— Ia și dumneata ceva...mai prindem nițică inimă. Și... cine știe ce se mai întâmplă diseară.
Nu simt nici o nevoie, nici o dorință, și orice încercare, fie și de a mânca numai, ar strica plinul unui cerc.
— Cât e ceasul?
Și întrebarea halucinantă, acum, parcă picură în suflet.
— Șase fără cinci. Mai sunt cinci minute.
— La companie.
Încep șuierături, oamenii se încolonează cu zgomot de bidoane, arme și lopeți. Încă mai sunt strigăte: „Niculae Fira...Niculae Fira...vino de ia mantaua lui domn plotonier major”. Înserarea abate și pe cei care mai făceau glume. Coborâm șchiopătând pe alt drum, un drum de bolovani, decât cel străbătut de mine aseară. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Jos ne așteaptă celălalt batalion, gata încolonat. Sunt peste toată valea, în înserare, numai grămezi și siluete mute de soldați, ca o turmă cenușie.
Mă cheamă colonelul, care a rămas comandant titular al regimentului. Caută să-și stăpânească dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt de față și cea mai mare parte din ofițeri.
— Va să zică ești vârful avangărzii? Auz că te cunoști cu comandantul companiei din vamă. Uite ce faci.
Mi se pare de necrezut că mie mi se spune asta.
— ... Trimiți doi oameni ca să se apropie de bara vărgată... grănicerul nostru va cere foc finanțului ungur. În clipa aceea, cei doi oameni sar la el și îi pun baionetele în dreptul gâtului, strigându-i să tacă. Dacă țipă, îl străpung.
— Dar dacă...
— Taci. Locotenentul locuiește la vamă? nu? Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, și-i explici că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic dacă se predă. Ceilalți oameni năvălesc în cazarmă, apoi. Și, către căpitanul Floroiu: Dumneata, firește, vii imediat după el și înconjuri cazarma.
Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. Ajung în șoseaua cea mare, cu regimentul după mine, și mă opresc. Un ofițer de legătură îmi spune că s-a contramandat ordinul, că va trece înainte regimentul XR, vecin de brigadă.
Încerc să pun orânduială între oamenii care se grămădesc unii într-alții.
— Cum te cheamă, băiete?
Mormăie ceva zdruncinat, de neînțeles.
— Dar tu cine ești...? în ce grupă ești?
— Nu... nu... eu... să...
Au trupuri de găini, moi. Îi mișc cu mâna din loc în loc și rămân unde îi pun, sleiți. Dealtminteri și vocile ofițerilor parcă șchioapătă. În jurul nostru, dincolo de cei cinci pași până unde vedem, cine știe ce prăpăstii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, atât de neagră că nu se poate deosebi nici o siluetă măcar. N-or fi început alții lupta? Dac-au pornit în același timp cu noi, și ei, din întuneric?
Sunt fericit că nu mai atac cel dintâi și mă trântesc jos în iarba caldă încă de soare.