Începe o răpăială de focuri care crește și descrește, ca și când ar fi pe un portativ în spațiu.
Înaintăm iar, când iată că pe șosea apar în lămurirea focului siluete omenești. În asemenea împrejurări toate siluetele sunt de dușmani. Ne apropiem și vedem totuși că sunt soldați din regimentul XR, care a pătruns în Bran ocolind și dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua, chiar în marginea târgului. Sunt atât de prins de belșugul de vederi și de senzații dinafară, că nu am timp să-mi mai simt sufletul. Acum știu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul nopții. Răpăiala de focuri amuțește din când în când, pe urmă crește, dar nu se coboară niciodată de tot, ci urcă și scade capricios ca țâșnirea și jocul apei din avuzul în soare. Trage cineva din noapte în noi și aud primele gloanțe trecându-mi pe la ureche. Sunt ei, întâia dată de față. Voi ști mai târziu că toate gloanțele, mieunând, trec pe la ureche. Oamenii se aruncă disperați în șanțurile șoselei. Vâră numai capetele sub podețele din dreptul caselor, lăsând trupurile afară, ca niște struți. Îi strig pe nume pe câțiva din ei, dar e de prisos. Rămân în picioare pe șosea ca să le arăt că nu e nimic, cum gustă părinții din doctorie, ca să încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate și fac o sforțare, căptușită. Gloanțele, e drept, vin rare, și lovesc rupând din copaci, în praful din șosea, în gardul caselor vechi care plesnește rupându-se zgomotos.
Din urmă vine pe lângă oameni căpitanul. Îl văd parcă acum din nou. E mic ca o fetiță, cu mustața plină tunsă scurt, îmbătrânit de timpuriu.
— Ce facem?
— Așteptăm ordine noi, de la brigadier.
Coboară spre noi pe șosea, din târg, un grup. Gloanțe puține, numărând parcă rar și piuit, vin înspre noi, mușcând scurt din gard și din praful șoselei. Știu atât de bine că voi muri în noaptea asta, încât mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc mai dezagreabilă moartea aci, decât în flăcări.
Căci, iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă nu în raport cu erupția de lumină și fărâmături negre, pe care o produce.
— Au aruncat podul, cu ai noștri, în aer, Gheorghidiule. Mă duc înapoi să văd se facem.
Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vârâte sub podețe. Când, în sfârșit, au văzut cât de greu nimeresc gloanțele, și-au mai venit în fire.
Din târg, se aude acum un tropot ca de escadroane în galop pe șosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit șanțul șoselei și întorcându-se ca într-o arie, au început fuga. Sar în mijlocul lor, strig pe nume pe gradați, pe cei pe care-i am în față și, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc. Coboară iar în șanț, cu baionetele întinse alături.
Rămân singur în picioare și aștept să văd ce vine.
Știu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa definitivă.
Coboară spre noi, alergând, zeci și zeci de oameni, cât e de largă șoseaua. Lumina flăcărilor e atât de albă, încât îi recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai noștri. Întind brațele ca o barieră.
— Stați... ce e cu voi?
Gâfâie zbuciumat, vorbesc fără să privească:
— Ne-au prăpădit... ordin de retragere.
Am înghețat... e întâiul moment de groază acută pe care-l am și răspund sâcâit, uscat, grăbit:
— Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit: Plutonul întâi ocupă șoseaua.
Oamenii mei sunt la comandă, în mijlocul șoselei.
Și către grămada de zeci de fugari:
— Intrați în curtea asta.
Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exercițiu siluitor. Intră ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel, sunt adăpostiți de casă.
Alt tropot pe șosea... alt grup, mai mare încă, vine din târg.
Oamenii mei strigă acum singuri, încălziți, când văd că sunt alții mai slabi de înger ca ei:
— În curte...în curte, pe dreapta.
Al treilea grup, o companie întreagă cu ofițerii ei, vine fugind îngrozită:
— Loc, faceți loc!
Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă:
— Stați!
Dar nu vor să asculte, zbiară numai:
— E retragere... suntem cu domnul căpitan.
Și s-au oprit în așteptare, cum pândește un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.
— Domnule căpitan, unde plecați?
— E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Și îmi spune cu ce companie e.
Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt:
— Nu e nici un ordin de retragere...intrați în curtea asta, și le arăt o curte pe stânga.
— Trebuie să trec.
Urlu către ai mei:
— Niculae Marin, băgați baioneta în cine vrea să treacă de voi.
Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.
Iar se face liniște. Din urmă nici un ordin, dar vine căpitanul meu, căruia îi explic situația regimentului vecin.
— Noi nu intervenim?
— Mi se pare că nu.
Simt o bucurie de scurt zbor, ca și când nu mai sunt scos la lecție când nu știu nimic, de un profesor rău:
— Așteptăm aci?
— Ce vrei să facem?
Vine din urmă și sublocotenentul Orișan, ca să vadă ce e. Gloanțele s-au rărit acum și mai mult, răpăiala de focuri a devenit scăzută ca o cicăleală.
Orișan are obsesii tactice:
— De ce nu intervenim?
— Nu știu.
— Domnule căpitan, văd că și artileria noastră e inactivă ca și a lor.
— E luptă de stradă... Ce să caute artileria?
— Să tragă în rezerve... în noi.
— Las-o mai bine așa.
— Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în târg, să vedem ce e. Hai până la pod.
— Haide...
Căpitanul ne întreabă, nemulțumit:
— Ce să căutați acolo?
— Să vedem ce e.
Apăsarea asta, de a nu cunoaște ceea ce se întâmplă înainte, știu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, așa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înșelat sau nu.
Casele cu curți mari sunt înspre marginea asta, mai aproape de felul românesc, dar au în față garduri înalte. Am luat călăuza cu noi și mergem înainte. Mai vin din sus răniți și oameni care au părăsit lupta, iscând, în lumina focului, forme dedublate.
Dintr-o curte suntem chemați.
— Cine sunteți?
— Din XX... dar dumneavoastră?
— Comandantul lui XR... Care-i situația?
— XX e încolonat pe șosea... două companii ale dumneavoastră sunt înapoi într-o curte.
— Faceți-le rezerve, întărește Orișan.
Suntem acum de-a binelea în târg și lumina a coborât.
La o mică răspântie, în fața unei brutării, pare-se cu masa goală de pâine în afară, câteva umbre... Încremenim pe loc.
— Cine-i? Stai!
Nici un răspuns, umbrele au dispărut.
— Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat? că eu n-am nici un cartuș.
Revolverul meu... Îmi vine în minte toată întâmplarea de la Câmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat. Caut în buzunar și nu găsesc nimic.
— Nu-l am, cred că l-am pierdut.
Și ne întoarcem la ai noștri.
Au scăzut focurile mari și impresia e poate din cauză că și lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofițeri din XX, veniți dinapoi. Sunt toți cu sufletele îndoite.
— Cine ar fi crezut? aruncă unul și toți tac gândind la fel abătut.
Mai discutaserăm între noi la popotă și eu fusesem în discuție ceea ce se numea pe atunci un „antiintervenționist”. Pesimismul meu e și mai greu acum, iar purtarea mea în astă-noapte, destul de desprinsă, îmi dă un fel de obiectivitate, parcă științifică, atunci când spun:
— Am impresia că mâine vom lupta în jurul Rucărului.