Căpitanul micuț și prea gânditor întreabă cu teamă:
— Crezi că ne vor ataca?
— Socot că da... Azi au fost surprinși, dar dacă primesc întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca.
Ofițerii mă aprobă cu privirile grele și obosite, cu gândurile aiurea.
Noaptea scurtă de vară e pe sfârșite. Focurile s-au stins târziu, ca după o serbare de noapte, și acum întunericul se strânge, fără să se facă opac.
— Cum vom putea sta mâine așa pe șosea? Ce facem?
— Hai la compănii și om vedea.
Oamenii mă întreabă și ei ce facem. Suntem neliniștiți, căci dacă ne apucă ziua, așa încolonați pe șoseaua albă, suntem pradă sigură mitralierelor. În târg e aproape liniște și liniștea asta, când știm că toți ochii sunt deschiși ca ai șerpilor în umbră, că și ceilalți așteaptă poate, ca și noi, e mai grozavă ca lupta.
Începe să se alburească întunericul care-și pierduse toată puterea. Acum oamenii, cenușii și ei, nu se mai disting deloc.
Sosește din urmă colonelul, greoi și masiv.
— Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.
Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbușește sub greutatea lui. O iau la fugă după el, și oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie și de morcovi. Ghetele subțiri de șevro se încalță cu pământ ca niște galoși. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu pașii mari, care fac să sară pământul fărâmițos în dreapta și în stânga. Mă întreb în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. Toată priveliștea cu linii subțiri, desenate ca în estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înțeleg că vom înconjura târgul ca să dăm un „atac de flanc”. Călcăm prin albia unui pârâu până la genunchi, dar nu simt nici urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeală. Intrăm într-o livadă și după ce am alergat prin ea, începem urcușul unei coaste. Înțeleg și mă îngrozesc. Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fugă, târând după noi coloana care și-a pierdut, peste garduri și pârâu, forma.
Ne-au văzut și începe miorlăitul lung al gloanțelor. Aud în urmă vaiete: primii căzuți... Mă emoționează abstract ca un număr etichetat de muzeu. „Primii răniți în acest război.”
Gâfâi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, și culeg din merele scuturate, cine știe, trântite de gloanțele care lovesc în trunchi.
Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele și balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, toți după colonel, de parcă ne-am ține de mână.
Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept și înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: „Regimentul se adună în unghiul mort”.
Iată-ne pe toți, mai mult îngrămădiți, ca într-un repaos tihnit în livadă. A răsărit soarele peste câmpul de luptă. Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din țară, paralele, coloane de soldați. Pe șosea și peste livezi. Vine și artilerie, vin și căruțe. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, și lovesc pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mâna, acest braț nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate la opt-nouă kilometri, precis ca un pumn.
Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții când străbat livezile și plaiurile văzduhului. E parcă mai ușoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toții. Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înțeleg de ce întotdeauna condamnații au avut preferințe între cap tăiat, spânzurătoare, împușcare. Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt și voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sunt șterse, indiferente.
Declasații în societate, sau chiar numai cei ocoliți într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolați, de nedreptățiți, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtășesc destinul meu și a trebuit un neînchipuit concurs de întâmplări ca să fim toți aci, care suntem, adunați pe fire deosebite, în clipa hotărâtoare.
Stăm aproape două ore așa. E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamentaclass="underline" atacând, îți alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întâiul caz, un sinucigaș, în al doilea un ucis, și încerci toate sentimentele celui asasinat.
V-ați întrebat, dealtfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intenția să se sinucidă, dacă în aceeași clipă cineva ar voi să-l asasineze?
Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm.
Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mănâncă mere.
— Gheorghidiule, cum o fi țara asta, când nu e război?
Ar fi simplu să ți-o imaginezi fără soldați, dar ei fac azi esența acestui peisaj, încât nu-l poți gândi fără ei, cum nu poți gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale pășunilor și, ici-colo, vile verzi cu acoperișurile roșii de țiglă, care-ți dau impresia că ești în străinătate.
Colonelul, care își ștersese timp de două ceasuri chipiul și fruntea de nădușeală, stând în iarba măruntă ca la o partidă de odihnă, și în jurul căruia eram ca o turmă, hotărăște plecarea.
— Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecați întâi voi, Dolescule.
Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară speriat peretele.
— Nu pe aici, bre omule, luați-o mai la stânga, că e povârnișul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lângă peretele ăsta, unul după altul, și pe măsură ce ieșiți în bătaia focurilor, vă desfășurați.
Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o priveliște pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o strângere de lumină și, cu toate că am mâncat câteva mere, buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas, colonelul se scoală și comanda n-are nimic militar în ea.
— Haideți.
Pornim după el. După vreo câteva sute de metri, la dreapta, povârnișul e atât de dulce, că poți urca alergând. Comanda se dă iar apropiat, ca o așezare la masă.
— În trăgători și ocolire la dreapta.
Risipiți pe urmă, începem urcușul.
Îi văd pe cei porniți înaintea noastră, adăpostiți după sfărâmături de stânci, trăgând mereu focuri, fără să ochească și fără să înțeleg, acum, în cine trag.
Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanțele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearșaf sfâșiat în lung.
Colonelul aleargă acum lângă mine.
— Hai repede, înainte, repede.
Alerg mai iute și reiau urlând:
— Înainte. Sunt la zece pași înaintea tuturor, strigând necontenit „înainte”. Cei de sus, care trag în noi, acum îi văd, sunt cățărați pe crestături de stâncă, așa ca vulturii într-o imitație de munte, în cușcă. Ajung în dreptul unui soldat cu fața culcată pe brațul drept, cu piciorul drept îndoit ușor de la genunchi. Și ca mine, toți oamenii îl privesc cu coada ochiului. Iată o mică tufă, cu câțiva oameni, între copăcei subțiri. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte despre războiul de la 1870 a unui ofițer german că oamenii, ca să evite atacul, se prefăceau răniți, morți, și că se ascundeau câte cinci-șase în dosul câte unui arbust, care n-ar fi putut adăposti nici unul măcar. Ocolesc în fugă, pe la ei.