— Ce e cu voi, aici?
Gem toți „suntem răniți”. Și sunt plini de sânge.
Oamenii mei mă ajung și se lungesc jos.
Colonelul a obosit, se înăbușă, cu obrazul văpaie.
— Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcușul ăsta... Lăsați-ne pe noi.
Gros și înalt, cu ochii albaștri și cu mustața plină, bălaie, i s-a înmuiat parcă și gura de nădușeală. Își rupe copcile de la guler:
— Mergeți înainte că vin și eu.
Urlu mereu: „înainte”. Știu bine că nu voi avea tăria să vâr sabia mea șubredă în nimeni, dar poate ajuns la baionetă, totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca într-o viziune. Voi pieri ca pe eșafod. Unii dintre oameni se lasă în genunchi, alții se culcă.
Merg de-a-ndaratelea, îi strig pe nume pe care vor să stea:
— Coltu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!
Cei strigați încep și ei să urle: „înainte, înainte!” Merg așa de-a-ndaratelea, cu sabia scoasă, la șapte pași înaintea oamenilor, ca un șef de muzică militară la defilare. Ca o paranteză clipită, gândesc că asta nu e chiar „ploaie de gloanțe” și constat că din cauză că oamenii sunt unii culcați, alții în genunchi, ca și atâți în picioare, nu-ți poți da seama de pierderi.
Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră. Au rămas pe loc, prinși pe colțuri de stâncă și de blocuri prăbușite.
Toată lumea urlă mereu: „înainte!” și am ajuns la douăzeci de pași de creastă, dar sunt mai mult cu spatele întors, chemând oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Căci văd deodată inși mulți privindu-mă speriați, urlându-mi:
— Culcat, culcat...
Mă întorc cu fața spre creasta sură, de care eram acum la șapte-opt pași, și văd în același timp parte din unguri coborând dincolo de coastă, dar și o țeavă de armă întinsă arătător spre mine. Îmi dau drumul jos, prăbușit, și mă nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cât o căldare de mare. Glonțul izbește în piatră ca în fruntea mea, cineva a țipat în urmă. Cobor acum după cei fugiți, dar simt că zgomotul rămâne în urma mea, și, întors, nu mai văd pe nimeni. Înapoi. În plină culme, un ofițer îmi sare de gât, îmi pune mâna în guler.
— Prizonier, prizonier.
Când lucrurile se lămuresc, ne pufnește pe toți un râs ca de morți.
Cadavrele și cei rămași sunt înconjurați de soldați, care parcă s-au trezit și privesc. E mai ales cercetat ungurul care trăsese în mine și care, o clipă în urmă, fu străbătut de cinci-șase gloanțe. E cu mustața mică, aspră, blondă, gura groasă, ochii mici și umerii obrajilor rotunji, ieșiți. Oamenii i-au luat mantaua, ranița. În buzunarul vestonului are scrisori și două mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, și le mănânc. Din scrisori nu înțeleg nici un cuvânt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngândurată, de cel mort și scăldat în lumina amiezei.
— Strașnic soldat, domnule. Să rămâie singur, în fața a o mie de oameni.
— Bun trăgător, adaugă un altul.
Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător.
— Un bun trăgător nu ochește atât de lung la șapte pași, ci trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, să se culce.
— Da, dar ai văzut că în aceeași fracțiune de clipă a coborât arma și a tras precis, în plin... și de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe „lista pierderilor”, crede-mă.
Peste câteva minute, dintr-o stână pe care o lăsasem în urmă la vreo două sute de pași, apar șapte sau opt oameni în uniformă străină. Am poruncă să-i aduc prizonieri.
Suntem morți de foame și de sete. Trimitem ordonanțele să culeagă mere și ne așezăm la odihnă și taifas, toți ofițerii, pe surpături de stânci ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insulă spre cer în lumină și moarte.
Căpitanul meu, micuț și cu fața blondă, de patruzeci de ani, care a alergat școlărește la atac, mă ia la rost:
— Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist? Azi luptăm aci pe Măgura, nu la Rucăr.
— Dar ce, asta a fost luptă?
E o protestare uimită. Orișan e însă de părerea mea. Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, și, prin subțirimea sprâncenelor și lipsa mustății, în jos, e gravă.
— N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două batalioane, e luptă?
— Dar poziția e cam a dracului... hei? nu?
— Ce-are a face? Și pe urmă ce rezistență e asta? Nu vezi — revin eu — abia zece-unsprezece căzuți de la ei, douăzeci, douăzeci și cinci de la noi.
Orișan reia tacticos (acesta e cuvântul):
— Că n-a fost serios o arată și faptul că noi ne-am mișcat ca o turmă. N-a fost câmp de luptă... Un câmp de luptă modernă face impresia că e deșert. Nu se merge așa cu sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele amenințate de sute de mitraliere și mii de tunuri, ca noi adineauri.
— Și atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia, neliniștit de ceea ce e în jurul nostru.
— Probabil că mâine va fi luptă, uite pe dealurile de colo, ia caută pe hartă, ce sat e ăla?... Tohanul-Vechi. Ei, mâine deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor.
— Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte.
Priveliștea de aci, din turnul Măgurei, e ca de tablou mural, mare cât un județ.
Un triunghi cu baza la noi, largă de șapte-opt kilometri, înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele așa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sunt când te găsești în ele, cu cale ferată, cu șosele ca liniile, fântâni, grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului și mai viu colorată în verde, alb, negru, roșu, e acum Țara Bârsei, dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă.
Colonelul s-a odihnit, își pune chipiul.
— Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să curățim toată Măgura Branului.
— Credeți că mai sunt trupe acum aici?
— Nu vedeți că în târg se luptă încă mereu?
Peste un ceas, desfășurați, am luat Măgura în lung, fără să întâlnim pe nimeni. Dar priveliștea e neasemănată acum. În fund, spre țara românească, Bucegii, cu Omul și Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stâncă, înalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate părțile, ca niște turnuri, așa cum e Măgura asta a Branului, care și în cifre e jumătate din Piatra Craiului, oferă sferturi întregi de țară ca priveliște.
Ca înălțime absolută, suntem de câteva ori mai sus ca în turnul Eiffel și chiar față de târgul Branului de la picioare, înălțați la câteva sute de metri.
Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mișcare, cârduri de gâște, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldați de ai noștri. Ciudat e însă că la marginea târgului se aud trompetele românești sunând atacul și lanțul de trăgători înaintează strigând un „ura” care ajunge până la noi.
Ne privim muți, strânși pe iarbă ca la cafenea.
— N-au cucerit încă satul ai noștri?