Căpitanul nu crede. Orișan nu crede nici el.
— Nu vedeți, bre, că acum dau asaltul?
— Îl dau ei așa... ca să se afle în treabă, e de părere Popescu.
— Ce facem noi?... Da ia... ia stați... ia uite. Și căpitanul rămâne privind nedumerit.
Privim și noi, toți. Un grup de vreo douăzeci de soldați părăsește târgul, merg spre nord, pe șosea, pe sub Măgura noastră. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.
— Sunt de-ai lor care se retrag.
— Aș... sunt ai noștri care înaintează, uite mitraliera pe cai.
— Domnilor, tragem...
— Domnilor, nu tragem.
Și îi lăsăm să treacă.
Acum e alt grup de soldați pitici, cenușii, și curând ne convingem că sunt unguri.
— Ce facem? Le tăiem retragerea?
— Ce să mai coborâm noi? E ordin să ținem ocupată Măgura. Opriți-i cu focuri de armă de aci de sus, e de părere colonelul. Acum suntem noi în turn și ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă.
Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăștie ca pe găini, vin alții din urmă, îi împrăștiem și pe aceștia. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. Îi pândim și în curțile din margine. E o pasiune de vânător și regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldați ca de plumb. Nu le văd fața. Un autor de drept spunea că dacă jurații ar fi să ucidă cu propria lor mână, n-ar condamna niciodată; președinții de republică ar grația întotdeauna. Căci e distanța, e lipsa acelei reprezentări a conținutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne și oase pe oamenii care poartă acele nume.
În timpul când noi facem, de la 800 de metri înălțime, poliția șoselei, în sat trompetele continuă să sune „atacul” și ajung la noi urale. Oamenii sar garduri și trec peste livezi. Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai umblă gâște și, din când în când, trece drumul câte-o femeie. Aflăm, mai târziu abia, că în această glumă privită de sus au căzut vreo două sute de oameni de o parte și de alta, între care, de la noi, și doi ofițeri. Cauza poate fi și în ezitarea cu care s-a dat asaltul. Înțeleg că e bine că azi-noapte nu s-a stăruit pentru cucerirea târgului. E o mare imprudență tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puțini. Cu atât mai mult când e vorba de o luptă de stradă, care cere nervi încercați. Ce să mai spunem despre uluitoarea greșeală de a duce o armată, care de patruzeci de ani n-a mai avut război, în câteva ore, în luptele de noapte și de stradă totdeodată.
Mai târziu ordonanțele și oameni de la aprovizionare au coborât în târg după de-ale mâncării. M-am lungit pe spate, să dorm în după-amiaza luminoasă.
Colonelul dă un sfat plin de înțelepciune:
— Hai, domnilor, să dormin acum, cu toții, chiar și trupa, că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de santinelă, toată noaptea.
Pun mâinile sub căpătâi, dar încă nu am liniștea să pot dormi. De ieri de la șase seara mi se pare o veșnicie. Sunt eu soldatul acesta cu fața, cu viața spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazăzi?
Cu ghetele acestea subțiri de șevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alaltăieri la Câmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără soluție. Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea decât mine cel de azi, așa cum se micșorează distanțele satului tău de cătunele vecine, când ești departe de tot în orașul străin, cu altă lume. De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie. Și atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înțeles. Diseară sau mâine voi muri. Lungit pe spate, la șase sute de metri în văzduh, deasupra țării, cu conștiința și cu fața la cer, sunt parcă într-un punct de pe traiectoria unui proiectil în spațiul interplanetar. Totuși, trupul întârzie pe pământ, încă soldat, ca morții care în primele ceasuri sunt în jurul casei și văd pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzațiile încă le mai trăiesc. Am regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă, că mor încă în stare să mai iubesc, la douăzeci și trei de ani. Trec pe cer nori mici albicioși, îmi simt obrajii trași și barba crescută, de bolnav. Găsesc în buzunarul vestonului două țigări aproape uscate, o foaie de hârtie cu adrese, cartea poștală cu ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă dorm, și închid ochii de teamă că va veni lângă mine și nu voi mai putea fi singur.
Orișan vine și el însă, și nu se lasă până nu mă deșteaptă.
— Hai acum jos în târg să vedem ce e acolo, dar e întrerupt de intervenția maiorului Dimiu:
— Nu părăsește nimeni poziția, dormiți mai bine, că la noapte cine știe ce se întâmplă. Mai rugați-vă și voi la Dumnezeu!
Să mă rog lui Dumnezeu?... Surâd cu buzele arse și-mi simt ochii înmuiați. N-am crezut și iată, nici acum, când mă scald în moarte, nu cred. Când am văzut aseară oamenii închinându-se, mi-a venit să zâmbesc, dar am devenit brusc serios, căci oamenii aceștia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, și orice gest al lor mă înduioșează ca gesturile unui copil drag.
Mă gândesc că voi lăsa, azi-mâine, trupul ăsta de o sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă devotată. Douăzeci și trei de ani niciodată bolnav, chiar atunci când în liceu îmbrățișam aceleași femei care-i îmbolnăveau pe colegii mei. Și totuși ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbrățișări calpe, fără duioșie. Am privit după atâtea femei frumoase în viața mea și nici una, până la capăt, nu m-a înțeles. Altele n-au avut tăria să biruie împrejurările... Una singură mi-a dat nesfârșite nopți de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. Aș fi murit azi fără să știu ce e îmbrățișarea unui trup magnific de femeie sinceră și frumoasă, dacă n-aș fi avut lângă mine, ca să-l frământ, trupul ei sănătos, cu rotunjimi de fruct și animal tânăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit.
Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui student sărac? O partidă, un viitor soț? Atunci de ce n-au făcut-o și altele înaintea ei? În orice caz, e singura femeie care a făcut sacrificii pentru mine, când mama a fost gata să pornească proces pentru moștenire, cu noi, copiii. I se cuvine să recunosc că nu m-a înșelat decât când am devenit bogat.
Îmi trec mâna prin păr, în dorul unei mângâieri de neajuns.
Mă ridic într-o rână și privesc în jurul meu. Câțiva oameni dorm pe spate cu gura căscată, toți palizi; dar cei mai mulți sunt treji așa în grămadă, ca o turmă. Colonelul și-a așternut jos mantaua și gândește, lungit. Cred că nimeni, dintre ofițerii și soldații mei de frunte, nu poate dormi, ca și mine acum, deși, eu îndeosebi, n-am dormit decât câteva ore, tocmai de joi seara, când așteptam răscolitor să plec la Câmpulung. Mă scol nervos și mă duc lângă colonel.
— Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?
— Ce acte civile vrei să faci? Sigur că poți face un testament, dacă vrei.
— Dar o donație? O scrisoare de bancă?
— Nu știu. Cred că da... Întreabă pe vreun avocat dintre băieți.
Și rămânem amândoi pe gânduri ca pe o apă.
Maiorul vorbește pentru noi , dar parcă ar vorbi, parcă ar ofta în vis.
— Sfânta Marie azi, ziua nevesti-mi și a fetiței.
Căpitanul S. de la a zecea adaugă și el îngândurat:
— Da, și ziua nevesti-mi...