Pe urmă nu mai vorbește nimeni. Parcă toți suferă de lingoare...
Târziu îmi aduc aminte de Văraru și-l caut pe căpitan.
— Ce facem cu Văraru, domnule căpitan?
Îmi răspunde pătruns și îngândurat:
— De aici nu mai pleacă nimeni.
Înțeleg că suntem ca niște leproși, cine a venit între noi e iremediabil pierdut.
Pe înserate vin din târg, cu legături în spinare, ordonanțele.
Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton:
— Hai, domnule sublocotenent, că am adus și pentru noi.
A adus doi pui fripți, pâine albă mare, stafide, brânză, o sticlă cu vin, o cămașă nouă și o pereche de ghete noi, tot de șevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.
— Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea...
Am un moment de ezitare, de superstiție, dacă să îmbrac o cămașă de la jaf acum, în plină baie a morții, dar sunt murdar și cine poate ști când ne vom vedea bagajele. Pe urmă, în învălmășeala asta, față de sacrificiile pe care le facem noi, și întâmplarea, și stafiile răzbunării trebuie să fie îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se scâlciaseră și se strâmbaseră de-mi face o adevărată plăcere să le pot arunca.
— Dumitre, cheamă pe gradați și dă-le să mănânce bunătățile de aici.
— Astea-s numai pentru dumneavoastră. A Mariei a adus și pentru domnul plotonier.
— Dă-le lor... Și, mai pe urmă, doi inși să plece pe jos, să aducă tot ce le trebuie la oameni.
Aș devasta un muzeu, aș jefui o biserică pentru cei pe care-i văd, cu ochii lor frumoși și credincioși de câini osândiți, lângă mine.
— Adu-mi un toc și hârtie pentru mine, Dumitre, dacă găsești.
Trebuie să fac chiar astă-seară scrisoarea de donație... Poate că la noapte ungurii primesc întăriri și, cine știe, vom fi atacați. Dintr-un atac de noapte, la baionetă, nu văd cum aș scăpa.
Dealtfel, împotriva indicațiilor reglementare, nu se trimit decât câteva plutoane în pădure, între care și eu, la cel mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la dreapta, la miezul nopții, ne face să tresărim, drepți, înfiorați. Din neștiut, vag uimit că în urmă, în liniștea lor, sunt oameni care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul să luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci.
Sunt și incidente comice. Rădulescu și-a adunat plutonul și le ține oamenilor un discurs despre Patrie. Toți credem că e o parodie amuzantă și când colo aflăm cu surprindere, de la el însuși, că a vorbit serios.
Cei patru kilometri dintâi îi străbatem în fugă peste livezi cu pruni și meri, prin curțile oamenilor, căci, neștiind ce forțe avem în față, ne e frică să nu fim surprinși. Aș vrea să știu ce se petrece în sufletul țăranilor și nevestelor care-și continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul adevărat. Va veni și acela. Pentru atacul satului și al dealului din spate, suntem patru batalioane. Firește că nu știm absolut nimic despre ce avem în față, căci statul nostru major se informează, pare-se numai de la oamenii noștri de la aprovizionare, când se duc înapoi după ceai și fasole.
Deși noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăși în linia întâia. Câteva lucruri tot aș putea spune despre Tohanul-Vechi.
Că oamenii din plutonul meu s-au pornit așa de rău, că nu s-au mai oprit până au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate înjurăturile mele furioase (eram mai ales necăjit pe Văraru, care mânca varză, împușca drept în sus și nu vrea să se oprească) și, mai ales, cu toate ordinele primite din urmă: să nu înaintez prea repede că voi compromite legătura trupelor care dau atacul.
Că m-a înspăimântat violența și precizia focului nostru de artilerie împotriva tranșeelor inamice.
Apoi, că întâia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un glonț. Veneau rare, fâsâind, rupând, din când în când, cearșafuri de șifon, invizibile. Unul a căzut la cel mult o palmă de capul meu, căci așteptam culcat, plescăind îndesat și metalic în pământul afânat al miriștii. Unul singur, dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat, impresia sleitoare că același plesnet înfundat l-ar fi avut și în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecât altele, dar să mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, nici unul.
Al treilea — l-am știut mai târziu — a fost că luarea acestui sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce mă înhățase de gât ca prizonier), a figurat în comunicatul oficial de a treia zi, dându-mi acea senzație că: despre mine e vorba, deși nu știe nimeni. Seara, iar masă îmbelșugată, cu fripturi haiducești și bunătăți de tot soiul. Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu încetul, la faptul că XX a luat, cel dintâi dintre regimentele de infanterie, „Mihai Viteazul” la drapel. Adică a hotărât că nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în avanposturi. Ofițerii lui XX au făcut un război de oameni necăjiți și meșteșugari trudnici.
Soldații trimiși jos să ne facă rost de bunătăți pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite și, cu toți cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi și alte frupturi gospodărești, mulți dintre cei de la trenurile regimentare și de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece și cu socoteală. Suntem toți indignați și, dacă ar fi după noi, i-am împușca neîntârziat.
Îl revedem acum pe căpitanul Corabu. Compania lui „brigada Corabu”, cum o poreclim, căci a fost intercalată, la trecerea frontierei, independentă, între brigada noastră și brigada bucureșteană care a luptat la Predeal, a atacat cu atâta hotărâre în această noapte dintâi, încât a ajuns până la Râșnov, în spatele frontului inamic, și a trebuit să fie chemată înapoi. Soldații, nu numai că nu l-au împușcat pe cel care-i comandă, și care e acum încă și mai aspru, dar îl iubesc cu mândrie că au un asemenea șef și sunt foarte simțitori, ca și sublocotenentul lor, la șoaptele care îi arată drept cea mai bună companie din regiment, în afară de faptul că sunt și unitatea cea mai bine hrănită și cea mai tihnită, datorită disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce îl aprovizionează și posturilor de veghe.
Fata cu obraz verde, La Vulcan
A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă și-mi dă ordin să plec cu o secție în sat să fac poliție și anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de țiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărășesc până acolo, ca să fac o percheziție severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele și iarba au străluciri de rouă. În fața cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieșit toată țigănimea, și așteaptă înspăimântată să ajungem la ea.
Am severitate în obraz, pe care ți-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morții. Sunt hotărât să procedez exemplar.
— De ce-ați jefuit satul?
Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriți, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine știe, înțelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo șapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-șase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele și burțile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgașul roților. Sunt frumoși ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.
— Și-acum, cu ei toți...
Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau șaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârșit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca niște prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roșcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, și la verdele albăstrui al ochilor, mă uimește de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăsește și surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, militărește: