Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.
Cunoaștem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt și aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi-trei ofițeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas și măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când râpos, mâncat de ploi și tranșee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.
Așa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliți peste cap, ca niște berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câțiva metri depărtare, rupsese malul și-l prăbușise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întâia oară, priveliștea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea șampionului român la circ. Niciodată în cărțile de citire, sau în luptele copilăriei dintre noi și turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în țintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când focul e intens și ești sub traiectorie, le vezi ca niște mici comete de fum și oțel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică și-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie și vădite intenții de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.
Începând de a doua zi, poziția devine statornică. Suntem destul de bine adăpostiți și mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri și încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.
Totuși în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei și privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construiește eșafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci știm că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei și o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.
Într-una din nopți, pe când eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneția, neocupat de noi. Pe câmpia mare și netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanț de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca niște spirite ale nopții. Mi-e frică și mi-e frig. Pornim cu compania desfășurată înaintea lor pe mutește. Tremur atât de tare, îmi clănțăne dinții în așa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare șoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte hotărât și foarte liniștit. Nu pot să știu precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat ușor, ca în seara când am plecat). Îmi simt mușchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzație de oboseală. După un timp lanțul lor se oprește și se oprește și al nostru. Stau așa ca vreun ceas, iar când se încenușează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunță că s-au retras.
A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate și cu fundul de pârâiaș uscat, unde avem câteva corturi, vine un țăran, mustăcios și uscat la față ca un mucenic:
— Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...
— Ce? spune...
Vorbește încet, rar, cu brațele încrucișate, acoperindu-și cu mâna mustața și gura.
— Sunt în sat două fete spioane.
Tresărim toți speriați. E ca și când o stafie ar fi semnalată real.
— Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine și cu ofițerii unguri, că sunt frumușele, iar acum le trimit mereu știri dincolo.
Colonelul își ciupește mustața „kaiseriană”.
— Cum le trimit ele știrile?
— Păi acum, drept să vă spun, eu nu știu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu știu.
— Ce fel de fete sunt astea?
— Frumușele, drept să vă spun... că de-aia se și uită ofițerii la ele... Și cu untărofițeri de ai dumneavoastră petrec mereu.
Nimeni nu știe nimic.
— Gheorghidiule, ia patru oameni și vezi ce e acolo.
Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porțile săsești, și pe urmă se dă mai în lături, să nu fie văzut.
— Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria și Ana Mănciulea.
Înăuntru e chef cu strigăte și cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui și fața rotundă de țărăncuță sănătoasă.
— Ce-i cu dumneavoastră aci?
— Petrecem, domnule ofițer... petrecem și noi de bucurie că au venit românii noștri... Poftiți și dumneavoastră, că avem pui fript și vin bun...
Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu știu cum să-ncep. După înfățișare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat.
— Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceți spionaj.
Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca niște marchitani.
— Vai, domnule ofițer, cum se poate să spuneți asta? Auzi?! Să spuneți că suntem spioane? Și noi, care nu mai puteam de bucurie când am văzut că vin românii noștri...
Mă întorc și las lucrurile cum au fost.
Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre.
— Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziție, arestează-le și lasă acolo un post până mâine.
Mă întorc, fac o nouă percheziție la lumina lumânărilor, căci acu e noapte, și, negăsind nimic, le spun totuși că sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sunt sfârșite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieșit un mormânt.
După miezul nopții, a început să plouă și apa se scurge șiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin șiroaie de dedesubt de ne udă culcușurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât întrebând necontenit unii de alții, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă.
— Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?
La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea și cu aghiotanul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate.
— Domnule colonel...
— Ce-i, domnule? și de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al maiorului.
— Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?
E uimit:
— Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie acum?... Ei, păcatele mele...
Reiau înfiripat:
— Domnule colonel... am un post acolo...
E furios.
— Lasă-mă, domnule, înțelege odată...
Totuși, abătut, nu știu ce voi face, și stărui:
— Ce să fac cu ele?
— Ce să faci? Împușcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasă-mă în pace... Împușcă-le...
Mi se face gol în cap. Plec aiurit.
— Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea?
— Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?
— Domnule maior, mă scâncesc enervat.
— Du-te, domnule, la colonel și-ntreabă-l.
— Am fost.
— Ei, și? Ce ți-a spus?
Nu prea îmi vine să mărturisesc.