— Mi-a spus să-l las în pace... Să le împușc și să-l las în pace.
— Floroiule, ți-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeți să nu facă nimeni zgomot în timpul marșului... să puie bidoanele în buzunare, să nu atârne.
— Domnule maior, ce fac?
— Lasă-mă, domnule, în pace... Împușcă-le dacă ți-a spus colonelul și termină, fugi la pluton.
Mă hotărăsc să las și eu pe caporal, să facă așa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc.
Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, și plouă mereu. Oamenii alunecă, se lovesc unii de alții și înjură amărâți. Se amestecă mereu rândurile.
Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o umbră.
— Dom sublocotenent...
— Ce e, mă? Cine ești?
Și, mereu în șoaptă, răsuflând greu:
— Eu. Niculae Zamfir, caporalul...
— Ei, ce?
— Am adus femeile alea cu noi.
— Mă, ești nebun?
— Uitați-le...
Amândouă, în cămăși, cu picioarele goale, cu câte o brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie.
Las lucrurile așa.
În zori poposim într-altă râpă.
— Domnule maior!
— Ce e?
— Caporalul a venit cu femeile...
Cât e de gros, maiorul se crucește.
— Aici?
— Aici.
— Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă.
Ceea ce și fac, bineînțeles.
A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârșit... Luăm o poziție de plecare într-un luminiș de pădure și ne pregătim sufletele cum se pregătesc coșciugele și hainele morților. Formele și culorile devin iar ireale.
Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toți ofițerii în cerc. Totul e palid.
— Colonele... va să zică ne-am înțeles?...
Ascultăm abătuți explicațiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.
Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor:
— Domnule general... dar e apa adâncă... poate de doi-trei metri. Și curentul e iute...
Brigadierul rămâne nedumerit.
— De, știu eu?... Să puneți pe cei mai înalți la dreapta... Să se țină oamenii unii de alții... Ce vreți să faceți?
Orișan surâde și mă privește consternat.
Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare:
— Și pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele...
Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândește la asta. Își apropie sprâncenele stufoase.
— De, știu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure crăci... să faceți niște căngi ca să smulgeți sârmele din apă.
Acum își întinde mustața mare, căruntă.
Ne privim unii pe alții cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc?
Colonelul gâfâie emoționat, palid, neliniștit.
— Da... sigur... vedeți... domnule general... o să fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu țevile ațintite de cu ziuă...
— Or fi, da ce vreți să facem?
Corabu, negricios și îndesat, se apropie și arată apoi, dincolo, pe malul celălalt, un moț stâncos:
— Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziția.
Zâmbim vag cu toți, ca în fața unei imposibilități, și generalul întreabă disprețuitor:
— Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia?
Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofițer reglementar, răspunde scurt:
— Îl iau eu, cu compania.
Generalul îl privește și mai disprețuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronadă, și găsește că nu merită nici un răspuns.
— Așa, colonele... Și uitam să-ți spun... Nu iei decât două batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii.
După un scurt schimb de vederi între comandanții de batalioane, se găsește că e rândul nostru să fim trecuți la rezervă...
Nu știu, răsuflu ușurat. Încă două-trei ore câștigate față de ceilalți.
Asta prețuiește ca o amânare de operație, cu câteva minute.
De cu seară ne punem în mișcare și pe la miezul nopții, după ce străbatem, în liniște de mormânt, distanța de vreo doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămâne adăpostiți acolo. Se știe că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie.
Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe compănii și pe urmă să pornească atacul... Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, și numai în urmă să deschidă focul.
Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, știm că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, știm și asta, cu pierderi.
Cei care au plecat în față ni se par plecați în noapte, pe lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viață... și semnul de viață e o întâie răpăială pripită de focuri, care sfâșie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă.
Nu știm ce e înainte, cu toate că e lună și eu caut mereu să-mi închipui ce văd în fața lor ochii celor de acolo. Mă simt prea subțire, dar parcă mănușile pe care le-am pus de la început țin de cald. Sabia am dat-o la căruța de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai ușor și pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată.
Stăm îngrămădiți în dosul terasamentului și așteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem.
Pe urmă încep să-i vină generalului vești, ca niște sentințe, din toate părțile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din același, respins. Patrulele de legătură aduc și ele veștile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.
Numai în față, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o știre. Din când în când, doar câte o impresie de oboseală, de scădere de înverșunare, dar pe urmă răpăielile revin cu și mai mare furie. Nu ajung vaiete omenești, dar trebuie să fie.
Se încenușează din ce în ce noaptea și se alburesc luminișurile.
Lămurim în fața noastră culmea amfiteatrului înalt — cu copaci, pășuni, case — care păzește vadul și care se creează acum din nou, din neantul nopții și al necunoscutului. Când zorii devin încă și mai albicioși, vedem pe culme siluete de soldați inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două mici tunuri, „pușcoace” de cincizeci și trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu și Orișan, care după aceea și ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu știu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuțește, lăsând doar pe celelalte să continue. Sunt pur și simplu uluit de această precizie. Lanțurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire și cu răsuflet oprit că ai noștri au trecut (și sunt în pericol să fie dați înapoi).
„Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în gură, și la lumina dimineții pornim într-o goană de cross-country. Sar prin băltoace, peste șanțuri de scurgere, alunec într-o fâneață, iar mă ridic și trec mai departe. Priveliștea apărută din evaporarea nopții e nouă ca la facerea lumii. O moară... lângă ea câteva căpițe de fân și pe urmă apa tulbure, cu șivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranițe și ici-colo cadavre și răniți. Pe o căpiță, cu căciula fumurie și țuguiată, un ofițer ne întâmpină râzând și ne face semn de salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are mațele scoase afară.