Și neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, același spectacol. Mantale omenești... ranițe... câțiva răniți, câteva cadavre... Mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite și mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu șireturi roșii, cu gulerul ridicat și chipiul roșu în cap, un mort.
Colonelul...
În fugă mă abat trei pași, cu arma în mână, cu baioneta pusă, și întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături:
— Domnu colonel?...
Mi se umflă pieptul de emoție, dar alerg mai departe, alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândește și o ia la fugă înapoi.
Bilanțul nopții... Trupele noastre au făcut opt sute de prizonieri și au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fără să fie simțiți. Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste și a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază și urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineții.
Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanța îmi aduce, uimit o veste neașteptată.
— Dom sublocotenent...
— Eh?
— ... știți, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte?
— Ei, spune, mă...
— Am întâlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei și o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul.
Aveam s-o întâlnesc și eu peste vreo două săptămâni, alergând bucuroasă spre mine și certându-mă prietenos:
— Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuști... și eu am trecut Oltul cu soldații noștri.
Rănit, în București, aveam să-i văd, în vitrină la „Julieta”, fotografia alături de regina și doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu ca are „Virtutea militară” de aur și să citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicația cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iași aveam s-o văd din nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului și arătându-mi că a fost înzestrată și luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e și în cărțile de citire.
Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească împăcați, și că putem mânca întâia oară cu „masa pusă”, și că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un așternut. Schimbăm impresii.
— Orișan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi?
— Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde.
Și totuși, moartea colonelului dă o impresie de târât și înlăcrimat mulțumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpați, în viață.
Post înaintat la Cohalm
Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orășel cu străzi rural de largi, cu case săsești, cu porți înalte, închise și cu ferestre ca de cetate. O piață întinsă în mijloc — poate pentru bâlci, duminica. E așezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă ușor coaste line, de un verde dulce, bălțat ici și colo de pete negre — petice risipite de pădure.
În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi.
— Bitte, ein Milch-Kaffee.
— Es wird glei' kom', răspunde vecina mea, săsoaică tânără și frumoasă ca o vacă elvețiană.
— Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul vecin, sergent în trupa care ocupă satul.
— Gott sei Dank, dar könnten Sie machen!
N-am început să moi felia lată de pâine în cafea, că începe o răpăială de focuri și soldatul năvălește pe ușă:
— Ne atacă, domnule sublocotenent.
Iau arma din mâna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, pun mănușile și ies în fugă pe ușă.
Aproape de prânz mă întorc obosit și flămând.
— Mein Milch-Kaffee bitte...
— Und mein Mann? și aduce iar cafeaua.
— Es wird zum Morgen sein.
Adesea ne plimbăm după-amiază pe ulițele pustii ale târgului, pe care nu întâlnim decât soldați de ai noștri și curieri de la regiment.
În ziua aceasta tomnatică și luminoasă de septembrie — cum venim spre popotă — târgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porți zăvorâte și nici un trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porțile grele de stejar, ca în niște temnițe.
Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu știutul șorț albastru, a ieșit dintr-o curte pe furiș, cu o mișcare de șoarece curajos, și dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică și tremură stând pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război.
La popotă aflăm vești tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjește faptul că nu suntem, încă schimbați. Ne e dor de liniște și aci zilnic suntem sâcâiți de patrulele ungurești din Fischer și Stena. Dimineața și seara suntem regulat alarmați de răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.
Se mănâncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am înghesuit cu toții, sub protecția platelor și insuportabilelor maxime brodate, pe pânze atârnate de pereți: „Dein Vaterland sollest du...” etc.
Vine soldatul popotar al regimentului și este primit cu strigăte vesele. Ne aduce vin.
— Să trăiți, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne veniți dumneavoastră la noi la rezervă, de mâine.
Dacă zice domnul sergent Florea, așa trebuie să fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de probă, așa.
La poartă s-a oprit însă din goană un călăreț și, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniștite, în odaie a și intrat un flăcău îmbrăcat țărănește, asudat și de abia răsuflând.
— Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpați-ne!
Comandantul batalionului îl măsoară liniștit cu ochii mici verzui, cu mustața întrebătoare:
— De unde ești?
— Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-o prăpădit. Au venit acuma o mulțime de tunari și adună vitele oamenilor. Pe cine se împotrivește, îl gătește cu arma.
— Sunt mulți?
Dar băiețandrul se încurcă. Se vede cât de colo că întrebările acestea nu pătrund în gândul lui, răscolit și frământat de cele de acasă.
— Sunt mulți, domnule comandant. Și parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: Adică nu — să tot fie la cincizeci-șaizeci. Au descălecat la primărie.
Căpitanul Floroiu — căci maiorul Dimiu acum comandă regimentul și e în rezervă la divizie — stă pe gânduri câteva clipe; pe urmă își schimbă privirea liniștit, pe fiecare pe rând, și se oprește asupra mea. Ca toți novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete și cu voce importantă:
— Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ți plutonul și vezi ce este. Dacă poți, intră în sat și strânge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins. (Se știe că o parte din populația sasă ne e înverșunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci perchezițiile.