Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămâne în farfurie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Prin ambele șanțuri pline de buruieni ale șoselei așternute cu praf de munte, înșirați unul după altul, alergăm aproape, până la Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat.
Pentru întâia dată am răspunderea unei acțiuni. În mic sau în mare — în fața morții — evident că lucrurile se petrec la fel. Și eu am impresia că am să dau o mică bătălie „în stil mare”. Voi împărți deci plutonul în linie de trăgători și în rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămâne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii aleargă — timpul trece, material de iute, și eu nu sunt în stare să iau o hotărâre. Dacă mă apropii de micul șanț al șoselei, e limpede că voi fi văzut. Dacă aș lua-o prin tarlalele de porumb roșiatic din dreapta sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom vedea dintr-o dată satul cu acoperișurile lui roșii de țiglă, cu biserica săsească, ascuțită, cu un tăiș înfipt în albastrul cerului.
Și timpul fuge parcă mânat de picioarele mele sau mânându-le.
Dar, la cotitura șoselei albe, apare un călăreț cenușiu.
În porumb! Ne trântim toți pe brânci în șanț sau după mușuroaiele de pământ afânat și uscat de la rădăcina cocenilor.
— Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageți nimeni, băieți... nu trageți, nu trageți! Soldații mei își dau ordine singuri. Nu trageți nimeni!
Călărețul se apropie tot mai mult, legănat în șea, săltând în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de pași în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, și pe urmă încă unul.
În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a lungul șoselei albe, ei sunt singura mișcare.
O „recunoaștere”. Oamenii sunt încălziți. „Nu trageți, măi, nimeni”. Ordonanța de lângă mine are și ea curaj — acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai.
— Facem rost de cal și de pături, domnule sublocotenent.
Privesc înfrigurat: un călăreț se apropie legănat, pe șoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste câteva clipe, dacă nu se va opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate și cel dintâi care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frământă, oprește totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie?
Se apropie tot mai mult... E la o sută de pași. Îi văd fața, ochii, puncte negre. Vine săltând în trapul calului. Privește peste dealuri și nu știe că în porumb cincizeci de arme sunt întoarse spre el, îl așteaptă. Privește spre cer. „Să nu tragă nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se luptă înăbușit, nevăzuți, soldații.
Dar se apropie tot mai mult. Iată-l la douăzeci de pași. E un flăcăiaș cu ochii ca măslinele, cu fața pătrată, umerii obrajilor prea ieșiți, cu mustața mică, neagră, tunsă. Mișcă buzele. Acum se aude. Cântă. Îmi tremură mâinile pe armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o dată înainte și să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare și, mai ales, ar fi dat impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea și eu o armă în mână, și acum mă întorc să dau ordin celor din șanț cu mine, să sărim cu baionetele întinse la el. Toți tremură, cred, de nerăbdare, cu mâna pe armă, congestionați, cu ochii imobilizați, hipnotizați parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de execuție...
Cântecul se aude acum lămurit. Aș putea să-i vorbesc, obișnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia unor tuburi prea mult încărcate.
Fără să-și dea seama de unde vin focurile, căci ar fi încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în loc și s-a așternut pământului în fugă. Ploaia de gloanțe ridică praful șoselei, cum ridică ploile de vară bășici pe râu. A dispărut după colț.
N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Și mă gândesc la glonțul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?
Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.
Știam că are să fie așa.
Culc oamenii în porumb... și nu mai știu ce să fac. Raționez înfrigurat și disperat de serios.
Știu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, când nu știi precis ce ai în față...
Dar cineva a strigat la dreapta: „Să-i luăm pe flanc”, și toată lumea urlă: „Să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent”. S-au aprins toți.
Până să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreaptă au luat-o la goană doborând cocenii, răscolind pământul cu bocancii, ca să înconjure satul.
Din față focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au căpătat curaj și au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc să opresc lanțul de trăgători, dar nu am lângă mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu știe pe unde or fi, prin porumb.
Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vâjâit pătrunzător și o bubuitură groaznică, în timp ce ne învăluie fum și praf.
Artileria lor a intrat în acțiune.
Dar loviturile vin rare și alături...
Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți. Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli.
În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început tragem toți, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii țâșnesc îngroziți, de după garduri, cu mișcări întinse de iepuri negri, căci sunt luați din spate. Cei de aici îi urmărim cu focuri.
Țipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecând mai mult pe povârniș, cu ghetele încărcate de țărână, mă trezesc în mijlocul șoselei, în marginea rândului de case.
Un grup de țigănuși îmi arată cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stânga. Așadar, nu vom prinde nici unul.
Dar „am cucerit” satul. Coborâm acum pe ulița principală, largă cât două bulevarde din București, cu plantații îngrădite prin mijloc. Copii ne întâmpină din toate părțile și pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de după perdele colorate. Doar româncele noastre rumene și pline au ieșit cu poalele pline de mere și pere, cu oala de lapte în prag. Nu mai am pe lângă mine, în scurtă vreme, decât pe sergentul Voicu și vreo doi-trei soldați. Ceilalți s-au risipit, ademeniți de merele rumene, de ulcelele cu lapte și de obrajii tot așa de rumeni și de albi, care îi chemau râzători. Ce percheziție să mai fac? Dar un grup întreg de sași vin convoi spre mine. Plâng toți.
— Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, firește.
Vorbesc toți deodată. Unul slab și înalt, cu mustăți prea groase, altul mărunt, cu o jumătate mustață. O săsoaică osoasă și prelungă, copii mici și mari.
— Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng și se vaietă, unii în românește, alții în nemțește.
Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei: