— Ce-i cu dumneavoastră?
Atunci sasul cel înalt și slab îmi povestește scâncit, nenorocit:
— Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor, întreg: Ne-a luat fata... fata noastră!
Săsoaica îmi întinde și o fotografie mare pe carton cenușiu de lux:
— Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu!
Într-adevăr, e tare frumoasă.
— Cum, cine v-a luat-o?
— Soldatul... soldatul.
Tresar, cu totul nedumerit:
— Un soldat de-al meu?
Și iar toți în cor:
— Nu, soldatul care păzește satul... Soldatul călare.
Nu mai pricep nimic.
— Cum? Cine păzește satul, ce soldat?
Un român de ai noștri îmi explică în chip firesc:
— Domnule ofițer, soldatul care păzește satul, soldatul dumneavoastră, pe care l-ați lăsat aici, care păzește satul... a zis că e șpioană.
Cad din cer.
— E vreun soldat care păzește satul?
— Păi cum? E un soldat care rămâne în sat zi și noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb și aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, credeți că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri.
Asta-i curată poveste.
— Unde-i soldatul acela?
Sașii plâng toți în cor:
— Nu știm, nu știm.
— Când a plecat?
— Azi dimineață, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata.
Am priceput cum stau lucrurile și sunt hotărât să-l prind și să termin. Mi-e milă de bieții sași.
Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor.
— Ce ne facem noi? și plâng, femeile se trag de păr. Ce ne facem, domnule ofițer?
Îi liniștesc cum pot. După mine se țin alai acum, prin satul larg și frumos, sași și români. Pe strada scăldată lung de ultimele raze piezișe ale soarelui, care arde parcă la capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol.
Nici nu s-a apropiat bine.
— Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă!
A ajuns la mine gâfâind, după el vin femei, copii speriați.
— Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe șosea și pe culmea dealului.
Simt că-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii?
O bătrână mă ia de mână și bâjbâie, mormăie cocoșată:
— Ai să-ți arăt eu pe unde vin, să-ți arăt eu pe unguri.
Vrea să mă ducă spre inamic, și eu neliniștit i-aș da brânci să mă lase în pace, dar mi-e rușine. Nu am nici măcar liniștea să iau o hotărâre, o hotărâre care nu poate să întârzie nici câteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: aceea că aș fi putut fi un bun comandant.
Răpăială de focuri. O iau și eu, în sfârșit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gâfâind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fântâni, alerg cu sergentul Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.
Mi se pare că nu se mai sfârșește ulița.
În timp de luptă, noaptea și orașele — simt din nou — sunt cele mai neplăcute lucruri în război.
Printre ultimele două case, priveliștea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de tarlaua de porumb. Și o uluitoare surpriză. Plutonul meu e în lanț de trăgători, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, și trage furios. Din când în când, câte unul scoate câte un măr din buzunar și mușcă lacom. Coloanele inamice s-au risipit și ele în trăgători la marginea porumbului. Își fac șanțuri. Au de gând să se statornicească acolo, se vede. De aceea ne-a și luat în primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie.
Opresc focurile, trimit o patrulă înainte și ne punem toți pe fumat, cu fața la cer. Acum e liniște și fac politică tihnit, cu un român strașnic, de vreo cincizeci-șaizeci de ani, cu mustața puternică și încă neagră, care și-a târât pieptul și umerii lați până la mine, ca să afle rosturile din țară. Peste dealurile îndepărtate și împădurite, pline de taină, peste dealurile „dușmane”, coboară soarele, turnând o trombă de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de pășune al culmilor. Subțiat și treptat se întunecă. Rând pe rând, oamenii mei se coboară la fântâna din sat, la locul de adunare. Când suntem toți, netulburați de nimeni, pornim la drum înapoi acasă. În capul satului întâlnesc o fată, de-a dreptul elegantă, într-o rochie vișinie de vară. Alături de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului și simt o adevărată bucurie. Salut și mă apropii încruntat de soldat.
— De unde vii?
Stăpân pe el, în poziție militărească, răspunde vorbind rar:
— Să trăiți, domnule sublocotenent! Am dus pe domnișoara la brigadă, în urma unui denunț că ar ști unde sunt ascunse armele.
— Ei și?
— Acolo n-au găsit-o vinovată și i-au dat drumul.
— Atâta tot?
— Da, să trăiți, domnule sublocotenent!
Întreb pe fată, în nemțește, dacă are să se plângă de ceva și-mi răspunde că nu, zâmbind.
M-am descruntat și eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Mă întorc iar către soldat.
— Dar cu tine, ce-i?
— Eu păzesc satul.
— Cum păzești satul? Cine ți-a dat sarcina asta?
— Domnul sublocotenent Florescu.
— Din ce regiment ești?
— XR.
— Bine, dar regimentul XR a plecat.
E nedumerit și cu totul surprins.
— Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această întâmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, când comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de pahare și de furculițe se oprește, ca și gălăgia punctelor de exclamare.
— Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru că te știam băiat inteligent.
— ?!
Și pe urmă, cu un dispreț uscat:
— Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion?
Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate. Toți se privesc aproape adânc neliniștiți.
— Pleacă imediat și adu-l aci.
Nu m-am dus eu. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Și l-a bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras vreo două și comandantul.
Peste o săptămână, când regimentele erau din nou întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit un caporal, pe uliță.
— Vedeți, domnule sublocotenent? ziceați că sunt spion. La brigadă, m-a făcut caporal.
O recunoaștere făcută de aghiotantul batalionului în același timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă că și celălalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria recunoașterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar când ajung până la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) și care acum au ce raporta la divizie. În zilele următoare reluăm plimbările și discuțiile.
Popescu și ceilalți camarazi au devenit gânditori.
Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă și ne apropiem. Doi soldați întind de un sas bătrân, negricios, cu fața uscată și mustăți stufoase. Vor să-l aducă la regiment.
La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuște pe un român, care e, dealtfel, și el de față.
În românește, sasul își apără dreptul, hotărât.
— A vrut să-mi fure mașina de cusut, domnule ofițer, uite, de-abia i-am smuls-o.
Mașina e, într-adevăr, corp delict, între ei.
— A scos revolverul să mă împuște, domnule comandant.
Sasul lămurește că numai așa i-a lăsat mașina pe care voia să i-o ia.
Judecata ofițerului e scurtă.
— De ce porți revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceți-l la divizie.
Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se strângă armele și discuția veche e reluată pasionat, căci Popescu pare obsedat.