— Nu poate să fie dragă, totuna. Să compari, să zicem, bătălia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastră?
Orișan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e aprinsă numai privirea.
— Dragă, sigur că pentru istorie, sau pentru străinătate, sau pentru gazetele și lumea de-acasă, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul...
Reiau și eu antrenat:
— Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urmă și am avut numai cinci-șase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsă de mitralieră în apă și înjumătățită din câteva pârâituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie angajată la Verdun. Închipuiește-ți răniții, luptând cu valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forță superioară și e bombardată precis cu un singur tun luptă tot atât de greu ca pe Somme...
Întăresc cu amintiri din descrieri.
— Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă în faptul că doi-trei oameni, izolați într-o groapă de obuz, trebuie să lupte neștiuți de nimeni câte-o noapte întreagă. Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre.
Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignați că au fost pe cale să admită o absurditate.
— Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran?
Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuția continuă și acolo. Popescu ne denunță căpitanului, care s-a așezat la masă, că susținem o absurditate. Orișan reia energic.
Popescu găsește că războiul nu e prea grozav. Sunt de-o părere cu el. Viziunea de sânge și foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroșite, nu le-am întâlnit până acum.
— Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numește retragere strategică. Am impresia că ei s-au ferit de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decât ariergarda, câteva regimente acolo.
— Nici n-au mai multe... S-a sfârșit cu războiul, ascultă-mă pe mine, stăruie din nou Popescu.
Nu știu de unde vine impresia de plimbare duminicală, poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne așteaptă o masă bună, cu vin bun.
Orișan, cu mâinile la spate și fața lungă de englez, intervine cu bun-simț:
— Eu nu vă înțeleg. De ce dați importanță unei lupte, numai după proporțiile ei? Înțeleg să facă asta cei de-acasă, dar s-o facem noi?...
Popescu e nedumerit.
— Nu înțeleg unde vrei să ajungi...
— Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi că murim într-o luptă cu mii de obuze și cu mii de mii de cadavre, sau nimeriți când stăm la masă de un singur obuz?
— Ei, cum o să fie totuna?
Intervin și eu, surprins de justețea observației:
— Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu există „luptă uriașă” sau „luptă neînsemnată”.
Mai intervin și alți camarazi, care sunt pasionați de aparența paradoxală a afirmației.
— Pentru cei din țară, bineînțeles că nu e același lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orișan.
— Ei, asta-i!
— Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ți dau un exemplu. Când noi citeam în gazetă despre „accidentul” din gara cutare, că un frânar a fost omorât, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele câteva rânduri care relatau întâmplarea. Dar când citeam pe o pagină întreagă „catastrofa de cale ferată de la Câmpurile”, atunci eram îngroziți, citeam fără oprire detalii senzaționale.
Și Orișan reia argumentarea mai cu pasiune:
— Pentru frânarul mort și pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atâtea zeci. Ei aceleași senzații le-au încercat. Și dacă ar fi fost sfârșitul lumii, cu planetele ciocnite, același lucru ar fi fost pentru ei.
— Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la Verdun, sau de o luptă cu efective mici?
— Cum o să fie totuna? Și căpitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari.
— Orișan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiți că riscurile sunt mai mari?
— Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, și la Bran o sută sau două.
— Ei și?
— Cum „ei și”?
E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de vin, de tacâmuri.
— Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă puțin, Orișan. Când un american merge la bal, el nu riscă nimic, sau aproape, nu-i așa?
— Mmda...
— Dacă se ceartă cu alt american și se provoacă la dueclass="underline" „Cel ce va scoate semnul negru, să se împuște până a doua zi”, atunci, nu-i așa? riscă 50 la sută să fie mort până a doua zi. E sau nu e?
— Mmda... asta e.
— Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de onoare, el are, nu-i așa, un risc de sută la sută? La fel cu noi.
— Adică? Lasă-l, domnule, în pace... adică?
— Divizia hotărăște să cucerească un sat cu o companie, și așez pe masă cu un gest secundar furculița, cuțitul, solnița, ca și când aș vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gând.
— Ei da...
— Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută, având în vedere că divizia are patruzeci și opt de companii... și, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Când se decide că brigada noastră va da acea companie, riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăște că XX va da compania, iată-ne ajunși la opt la sută, căci regimentul are douăsprezece companii. Când, în sfârșit, se decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci și cinci la sută și când s-a dat ordin companiei a noua să ocupe satul, se poate spune că a câștigat lotul cel mare.
— Atunci cam are dreptate, hotărăște căpitanul. Vasile, dă vin. Iar, către ordonanțe: Nu vă mai certați acolo... Ia uite-i, domnule, că se iau la bătaie... Căci ordonanțele se ceartă cu popotarul pentru ofițerii lor.
Popescu și ai lui protestează din nou. Iar locotenentul Redelea e de părerea lor:
— Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu angajează decât o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.
— Sigur — întărește altul — dovadă că batalionul nostru n-a fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezervă.
Se pornește iar o larmă cu clinchet de veselie și strigăte.
E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care participă cei opt-nouă inși care nu sunt în avanposturi. Și totuși e în această veselie cu mâncăruri bune ceva uscat, o lipsă de consecințe, ca un lux de eunuc.
Protestez și eu.
— A, să ne înțelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat și anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acțiune suntem încontinuu în linie înaintată. E, sau nu e?
Câțiva convin.
— Și pe urmă e altceva, intervine Orișan din nou. Faptul că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atât de repede, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi așa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Și chiar la Olt. A intervenit rezerva atât de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit și au luat-o la fugă.
E o nouă bucurie de izbândă, căci ei cred că l-au prins în flagrant delict de logică.
— A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susțineți că n-am întâlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiți că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte pentru că n-a vrut inamicul.