— Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orișan... Noi nu am susținut decât un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanță dacă moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule.
Eu susțin că noi, care suntem în avangardă și vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu știe cât de aci înainte, suntem în război pur și simplu. Pentru țară, pentru cei ce se plimbă acum la București pe stradă și așteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitățile.
Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca și început.
— Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?
— Cred și eu. Sub unghiul speciei nu ești interesant decât dacă ești ucis cu alți zece mii o dată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred și eu că nu i se va vinde cartea.
Popescu se întoarce ușor spre dreapta, ca și când s-ar feri de ceva nevăzut și pe urmă ridică umărul.
— Dacă-i prost! N-are decât să puie stânjeni de cadavre, uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva așa... să facă o senzație nebună...
Și nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri.
De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povârnișuri (cu pădure mică și pășune) ale văii, în fundul căreia e șoseaua albă, înaintează un lanț puternic de trăgători, din care nu vedem însă decât grupuri care fac salturi înainte și se culcă repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o părăsim în fugă.
Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub deal, gata să ne desfășurăm. „Brigada lui Corabu” e departe, pe stânga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au retras trăgând focuri.
Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deși sunt foarte nervos. Sunt destul de puțin numeroase. Căpitanul are un cap de om necăjit, care nu știe ce are să facă, așa ca mine ieri. Probabil că vom pune baioneta și vom năvăli ca la Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sâcâiți că artileria ungurească e inofensivă și iau în brațe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. Toată lumea strigă speriată la mine:
— Astâmpără-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...?
Căpitanul se încruntă mânios, ridică poruncitor mâna.
— Lasă, domnule, proiectilul jos.
Din fanfaronadă mereu, înmănușat, vin cu el în brațe, cum aș duce un copil înfășat spre grupul lor. Sunt furioși, se dau în lături și răcnesc la mine:
— Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit.
Cu o mutră ipocrită, de fată șireată:
— Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.
— Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspândiți.
Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă... și îngheț și azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.
Când mă întorc la camarazii mei înțeleg toată nedelicatețea gestului meu. Știu bine că sunt un grup de oameni care și-au făcut mai mult decât datoria și, acum când scriu, știu că în afară de două-trei excepții, au fost poate cei mai de ispravă ofițeri ai războiului românesc. Dar o expunere copilărească și inutilă le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreție penibilă.
Peste vreun ceas, lanțul de trăgători inamic părea încremenit în loc și asta mă neliniștea mai mult, ca o clipă de suspensie care-ți permite să asculți, în golul înaltului, ecouri și amenințări...
— Înconjoară satul și ne taie retragerea! izbucnește hotărât căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să ocupăm culmea și cetatea, înaintea lor.
Trecem deci în goană prin târg. Sașii și săsoaicele cred că ne retragem și au apărut (de unde atât de mulți?) la porți și la ferestre, amenințându-ne. E și săsoaica mea, cu bucile rumene și sânii mari, care ne huiduiește cu ură. Un soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moșneag, care, repezindu-se la noi, ca un câine la trăsură, amenința și înjura.
Sus pe deal am impresia că sunt despărțit de toată lumea.
Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărât, aleargă pe dinaintea rândului de oameni așezați cu baioneta la armă, cu fața la pădurea din dreapta și așteaptă în marginea tarlalei de porumb pipernicit.
E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald și bogat în reflexe tari, și totuși atât de întins aștept, încât aproape am halucinații. Mi se pare că inamicul a și apărut, la zece pași după trunchiurile rare și groase de copaci, care s-au însuflețit și-au devenit dușmane. Dar nu vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniștit, căci nu mai putem aștepta cu atâta încordare, cum nu poți sta prea mult cu brațul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau doi oameni și mă duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stânga, paralel cu pădurea, ca să am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrăsnet pentru noi, căci, semeață, atrage, deși neocupată, tot bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcată lângă el, scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea și pădurea de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu.
— Niculae Zamfir, ce e cu tine?
Am venit în observație, domnule sublocotenent... Vreau să văd ce-i la ei...
Așadar, și la soldați, nu numai la mine și la Orișan, această neputință de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a ști ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curând un derivat al fricii.
Socot că, într-un anumit sens, de frică țineam să fim atât de înainte, căci, din cauza imaginației prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negreșit, asta numai la cei hotărâți să nu dea, în nici un caz, înapoi.
Lupta a început la stânga, violent, cu aceleași plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar „brigada” s-a oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orișan, care a rămas de capul lui acolo și acum au deschis împreună un foc aprig, care zădărnicește orice încercare de a intra în oraș.
Între timp o baterie a noastră trage și ea, spre bucuria soldaților, și am din nou, și pentru ultima oară, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei românești, sau mai curând al întâmplării. Ca și la Olt, ca și la Bran, chiar primul obuz face să se împrăștie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldați, ca pe niște gândaci cenușii, îi vezi numai când, speriați, aleargă în toate părțile.
Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraș, inamicul s-a retras. Se hotărăște, de teama unei reveniri în timpul nopții, revenire pe care mulți o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, până aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul să fie format de plutonul meu.
Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiți și încă alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă.
— Lasă că azi „făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o ironie rece, căpitanul meu micuț și simt că expresia mă încondeiază puțin ridicul, în surâsurile tuturor.
Mai târziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă lămurește de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o anume: